În mitologiile clasice, alături de marii zei apar şi o serie de mici divinităţi, fie ca însoţitori şi slujitori ai zeului, fie ca mesageri ai acestuia.

În mitologia sumeriană este consemnat grupul celor şapte anunnakii. Iniţial funcţia lor principală era să decidă destinul oamenilor. Mai târziu ei apar ca șapte judecători care stau în fața tronului lui Ereshkigal în lumea interlopă. Mitologia mesopotamiană dezvoltată ulterior, promovează igigi drept un grup al zeităţilor cereşti în opoziţie cu demonii gallu, interpretaţi drept spirite rele care îşi torturau victimele în lumea subterană.

Aceste divinităţi minore, binevoitoare sau benigne au fost dezvoltate în mitologia grecească sub numele de daimoni, fiind interpretate drept spirite naturale şi în mitologia romană drept genii, un fel de „îngeri păzitori”, care urmau fiecare om din momentul nașterii sale până în clipa morţii. Teologul creștin Augustin va echivala geniul roman cu „sufletul” creştin.

Noţiunea de „daimon” a ajuns să includă în cele din urmă mai mulți zei semitici și din Orientul Apropiat, apoi a evoluat în cea de „demon”, care a căpătat conotații negative în traducerea Septuagintei, amplificate apoi în scrierile Noului Testament.

Religiile monoteiste au promovat un dumnezeu suprem dar în prima fază acesta nu era unic ci se afla în fruntea unei ierarhi de alți dumnezei mai mici. În cazul iudaismului, chiar dacă religia oficială a suprimat în mare parte aceste zeităţi secundare, religia populară a păstrat tradițiile cu iz politeist iar soluţia diminuării acestor credinţe a fost subordonarea micilor dumnezei zeului suprem şi transformarea lor în îngeri.

Un moment imoprtant în evoluţia vechilor spirite, diversificarea apoi scindarea lor în îngeri şi demoni este marcat de religia zoroastristă.

Zoroastrismul, o religie monoteistă care îşi face simţită prezenţa începând din secolul al V-lea î.e.n., va aduce în prim plan lupta dintre Bine, reprezentat de Ahura Mazda şi Rău, spiritul Angra Mainyu, numit şi Ahriman. În lupta sa contra Răului, Ahura Mazda are alături grupul celor şapte şerpi „amesha”, care susţin adevărul şi justiţia. De partea cealaltă se situează grupul celor şapte demoni daevas, cei care cauzează rele, boli și luptă împotriva oricărei forme a religiei.

Amesha Spentas au fost deseori consideraţi drept îngeri. Iniţial, „îngerii” din zoroastrism apar ca noţiuni abstracte dar în timp ei sunt personalizaţi şi asociaţi cu diverse aspecte ale creaţiei divine.

Din zoroastrism, îngerii şi demonii au fost preluaţi în credinţele ebraice după momentul exilului babilonean. În Vechiul Testament personificarea unor îngeri apare în scrierile profetului Daniel, unde sunt consemnaţi Mihael şi Gabriel.

În British Museum se găsesc câteva vase religioase cu incantaţii în ebraică, descoperite la Hillah, în Irakul de astăzi, datând din jurul anului 550 î.e.n. Pe ele apar în aramaică, numele angelice: Mihail, Gabriel şi Rafael.

Primii creștini au preluat ideile evreiești referitoare la îngeri. În prima fază, conceptul creștin a preschimbat îngerul într-un mesager divin și manifestarea lui Dumnezeu însuși. Ulterior, din secolul al III-lea până în secolul al V-lea, mesagerii divini au fost multiplicaţi, individualizați şi s-a recurs la o ierarhizare a acestora, mai mult din dorinţa de a respecta structura „Sfintei Treimi”. Această clasificare s-a încetăţenit în urma scrierii „Ierarhia cerească” a lui Dionisiu Pseudo-Areopagitul din secolul al VI-lea, care împarte îngerii în nouă cete, structurate în trei triade sau „ierarhi”. În ordine descrescătoare a puterii, acestea sunt:

Prima Ierarhie: Serafimii, Heruvimii şi Tronurile

A doua Ierarhie: Stăpânirile, Virtuțile şi Puterile

A treia Ierarhie: Principatele, Arhanghelii şi Îngerii

De fapt, în aceste „cete”, mai mult sau mai puţin fundamentate sunt doar cinci categorii principale: heruvimi, serafimi, arhangheli, îngeri şi demoni.

Heruvimii apar ca paznici ai Edenului alături de „sabia învăpăiată”. (Geneza; 3:24). Mai apoi, ei sunt plasaţi şi pe „Chivotul Legii” şi în faţa Templului din Ierusalim.

Numele acestei categorii de „îngeri” trădează originea lor mesopotamiană, derivând din akkadianul „karâbu” şi fac referire la acei shedu sau lammasu, păzitori ai locurilor sacre. Talmudul îi şi identifică: „Așa cum Sfântul Cel Binecuvântat a creat patru vânturi, la fel a făcut și el patru îngeri pentru a-și înconjura tronul – Mihail, Gabriel, Uriel și Raphael”. Este de fapt o preluare a mitologiei celor patru păzitori ai zeului-soare…

În creştinism, ebraicul „kerubh” va evolua în arhanghel, personaj care primeşte şi funcţia de mesager şi pe cea de războinic. Totuşi, noţiunea de „arhanghel” apare doar de două ori în Noul Testament: o dată fiind legată de „Mihail” (Iuda 9), iar altă dată de „Domnul Hristos” (1 Tes. 4,16). Cu toate acestea, conform ierarhizării creştine, Gabriel şi Mihail vor fi retrogradaţi la rang de „arhanghel”…

Interesant este faptul că Mihail, celălalt personaj biblic cunoscut drept „arhanghel”, de fapt conducător al armatei de îngeri, a fost multă vreme identificat cu Mesia. Acest lucru îl găsim în exegeza rabinică dintre sec. II î.e.n. – XII e.n., apoi la episcopul creştin Hippolit din Roma (sec.III), care îl identifică pe Mesia (Daniel 9) cu Mihail (Daniel 10). Jean Calvin (1509-1564) considera şi el că Sfântul care răspunde lui Daniel în cap.8 este „Mihail – Hristos” şi astfel de identificări neortodoxe continuă până în zilele noastre.

Nu este de mirare că în în secolul al IV-lea au apărut sanctuare creştine dedicate lui Mihail, când a fost văzut drept înger vindecător, iar apoi de-a lungul timpului ca un protector și lider al armatei lui Dumnezeu împotriva forțelor răului. Prin secolul al VI-lea, devoțiuni pentru Arhanghelul Mihail au fost răspândite atât în Bisericile de Est cât și în Bisericile din Vest.

Serafimii apar încă în primele scrieri biblice: Numeri 21: 6-8, Deuteronom 8:15 şi apoi la Isaia (6:2-6, 14:29 şi 30:6). Dacă în Isaia 6:2-6 termenul este folosit pentru a descrie un tip de ființă cerească sau înger, celelalte menţiuni fac referire la șerpi zburători înflăcăraţi, care aveau şase aripi.

Cercetătorii sunt de acord că aceste personaje îngereşti au la origine iconografia egipteană a cobrei regale, acel uraeus, care s-a impus în Palestina în epoca hyksoşilor. De fapt, chiar noţiunea de „înger”, angelus în latină şi άγγελος în greacă, cu sensul de „trimis”, sugerează „şarpele”, prin radicalul indo-european „ang(w)a-“, cel care a dat numele şarpelui mitologic Illuyanka, nume compus din cuvinte proto-indo-europene: „illu“ adică, „zeu” şi „ang(w)a-“ > „yanka”. Tot de aici, prin intermediul lui „anka-” s-a născut cuvântul sanscrit „ahi” cu sensul de „şarpe”. Acelaşi radical a dat în latină peştele-şarpe „anguilla” iar în engleză „eel”, termen care desemnează peştii-şarpe din clasa angilelor.

Noţiunea de „înger” s-a dezvoltat cu precădere în religia ebraică, acolo unde apare termenul de „malakh”, care derivă din verbul „a trimite”. Cum zeul nu cobora pe pământ, mesajele sale sau intervenţile divine intrau în sarcina unor „îngeri-mesageri”. În timp îngerii au primit şi apanajul unor oşteni cereşti, moment în care numărul lor a crescut simţitor. Fiind consideraţi spirite venite din ceruri, ei sunt doar extensii ale voinței supreme. Dacă iniţial îngerii apar înfăţişaţi ca oameni obişnuiţi, în secolul al IV-lea, probabil sub impresia zeilor Nike, Eros sau Thanatos care erau reprezentaţi cu aripi, creştinismul va dota şi el îngerii cu aripi. Cea mai veche reprezentare cunoscută a îngerilor cu aripi este cea de pe „Sarcofagul Prințului” din timpul lui Theodosius I (379-395).

Sub influenţa zoroastrismului, creştinismul va promova lupta dintre Bine şi Rău şi îi va crea lui Dumnezeu un adversar în persoana Diavolului, care va fi slujit de acei „îngerii căzuți”, de draci.

În iudaism, Diavolul apare iniţial drept „fiu al lui Dumnezeu” (Iov;1:6) şi ajutor fidel, este un înger de încredere folosit de Dumnezeu pentru a încerca oamenii. Îngerul Domnului care se întâlneşte cu Balaam (Numeri;22:20-35), este numit Satan dar el nu este duşmanul lui Dumnezeu… Creştinismul va identifica în persoana procurorului ceresc duşmanul oamenilor şi implicit inamicul lui Dumnezeu, inventând o răzvrătire a îngerului Satanel împotriva creatorului, care din motive neclare nu îl poate răpune…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/04/9.4.5-Serafimi-înconjoară-tronul-divin.-Ilustrație-dintr-un-manuscris-iluminat-din-secolul-al-XIV-lea.jpg?fit=368%2C479https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/04/9.4.5-Serafimi-înconjoară-tronul-divin.-Ilustrație-dintr-un-manuscris-iluminat-din-secolul-al-XIV-lea.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorÎn mitologiile clasice, alături de marii zei apar şi o serie de mici divinităţi, fie ca însoţitori şi slujitori ai zeului, fie ca mesageri ai acestuia. În mitologia sumeriană este consemnat grupul celor şapte anunnakii. Iniţial funcţia lor principală era să decidă destinul oamenilor. Mai târziu ei apar ca șapte...Pentru cei care știu să gândească singuri