Mitologiile antice sunt populate de figuri fantastice care aveau rolul de paznici, de protectori şi uneori cel de mesageri divini, misiune pentru care acestora le-au fost ataşate aripi.

Motivul unui animal înaripat cu capul uman este comun Orientului Apropiat, fiind semnalat pentru prima oară în Ebla în jurul anului 3000 î.e.n.

În mitologia mesopotamiană apare „taurul înaripat”, cunoscut sub numele de shedu sau lammasu, descris ca având un cap uman, corpul unui taur sau un leu, și aripi de păsări. Ca şi în cazul altor personaje monstruoase, acesta reprezenta o zeitate feminină. Primul lamassu în adevăratul sens al cuvântului este înregistrat în timpul domniei lui Tiglath-Pileser al II-lea (967-935 î.e.n.) ca paznic şi simbol al puterii. Akkadienii au asociat zeul Papsukkal, mesager al zeilor, cu un lamassu și cu zeul Išum cu shedu.

Numele de Lamassu provine din sumerianul „lama”, care ca şi akkadianul „lamassu”, desemnează o zeitate protectoare feminină, ce avea însă sarcina de a servi zeului. Ca pereche a acestei zeităţi feminine apare „alad” sau akkadianul „šêdu”.

Pentru a proteja casele, divinitatea lamassu era gravată pe tablete de lut, care apoi îngropate sub pragul ușii. Era o variantă a „şarpelui casei”…

Cu rol de paznic statuile divinităţii în pereche, erau adesea plasate la intrarea în palate şi la porţile cetăţilor, porţi plasate de regulă spre cele patru puncte cardinale. Vechii evrei au fost influențați de iconografia culturii asiriene. Profetul Ezechiel a preluat imaginea acestor lammasu, în descrierea acelei fiinţe fantastice care întrunea caracterul uman, de leu, vultur şi taur. În creştinismul primar fiecare evanghelist a primit una dintre caracteristicile acestor lammasu, devenind păzitori ai zeului Iisus.

Zeitatea mesopotamiană a generat în mitologia greacă personajul sfinxului, un monstru nemilos cu trup de leu înaripat şi cu chip de femeie. Părinţii săi apar în diferite variante dar în toate acestea este vorba despre divinităţi chtonice existente înainte de apariţia celor din panteonul olimpian. Sfinxul a fost emblema vechiului oraș-stat Chios și a apărut pe sigiliile și pe monedele din secolul al VI-lea î.e.n. până în secolul al III-lea e.n. Se spune că el păzea intrarea în orașul grecesc Theba, iar străinilor le adresa o ghicitoare pentru a le permite să treacă. În cazul unui răspuns greşit, cel în cauză era ucis de către temutul sfinx.

Personaje similare sfinxului grecesc au existat şi în majoritatea mitologiilor orientale iar un prototip al acestui personaj pare a fi o reprezentare provenită din situl de la Nevali Çori datat în anii 9500 î.e.n.

În mitologia iraniană este semnalat gopatul sau gopaitioshah, o figură similară sfinxului grecesc, care apare în arta iraniană de la finele mileniului al II-lea î.e.n. simbolizând puterea regală. Probabil de aici motivul sfinxului a migrat şi în mitologia indiană.

În mitologia asiriană mai apare un demon înaripat, Pazuzu, considerat fiul zeului Hanbi, un zeu al forţelor malefice. Pazuzu a fost considerat rege al demonilor şi a reprezentat vântul sud-vestic, purtătorul de furtuni și secetă. El are corpul unui om, capul unui leu sau câine, gheare de vultur, două perechi de aripi și o coadă de scorpion. Deşi Pazuzu este considerat a fi un duh rău, el conduce și sperie alte spirite rele, protejând astfel oamenii împotriva plăgilor și nenorocirilor.

Un personaj oarecum similar demonilor, în mitologia indiană apare Garuda, „vehiculul ceresc” al lui Vishnu.

Un personaj care a făcut carieră în mitologia lumii este grifonul, un monstru înaripat cu trup de leu, cu cap şi aripi de vultur găsit în multe culturi antice. Această formă iconografică cu diverse nuanţări va face carieră în cultele mesopotamiene, grecească şi romană, iar în calitate de simbolul puterii divine şi paznic al divinităţii, a fost preluat în heraldica medievală a caselor regale şi chiare în cultura creştină.

Grifonul apare Elam, la sfârșitul mileniului  IV-lea î.e.n. și în Egipt în jurul anului 3000 î.e.n., dată la care, sub numele de shirdal, el apare pe sigilii din Susa şi devine apoi popular în arta iraniană. În perioada 1950-1550 î.e.n. grifonul este semnalat în Levant, Siria, Anatolia şi decorează palatul regal din Knossos. Personajul îşi va continua cariera în toată perioada antică şi îşi va păstra actualitatea până în Evul Mediu. Un grifon interesant din bronz se păstrează în muzeul catedralei din Pisa. Realizat în jurul anului 1100 în Andaluzia arabă, el a tronat pe acoperişul catedralei până în 1832, când a fost înlocuit cu o replică.

Grifonul, care a făcut carieră mai ales prin intermediul mitologiei greceşti, pare să îşi tragă originea sau să fi fost inspirat din mitologia sumeriană, acolo unde este semnalat demonul – pasăre Anzû, personificare a vântului sudic, a norilor şi tunetelor. Numele său vine din sumerianul „an” care înseamnă „cer” şi „zu” cu sensul de „departe”. AN.ZU ar putea însemna pur și simplu „vultur ceresc”. Numele sumerian apare şi sub forma de AN.IM.DUGUD sau „imdugud” adică „Vânt puternic”.

Dacă iniţial mitologia ebraică îl va prelua sub forma monstrului aerian Ziz, cum este menţionat în Psalmul 50:11, sub influenţa mitologiei canaanite el va deveni Cherub, nume împrumutat din akkadianul karūbu (creatură înaripată) şi va da naştere heruvimilor…

Din aceste făpturi fantastice s-au născut mai apoi îngerii şi demonii…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/03/9.3-coperta.jpg?fit=800%2C808https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/03/9.3-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorMitologiile antice sunt populate de figuri fantastice care aveau rolul de paznici, de protectori şi uneori cel de mesageri divini, misiune pentru care acestora le-au fost ataşate aripi. Motivul unui animal înaripat cu capul uman este comun Orientului Apropiat, fiind semnalat pentru prima oară în Ebla în jurul anului 3000 î.e.n. În mitologia mesopotamiană...Pentru cei care știu să gândească singuri