Şarpele a stârnit omului teamă şi respect, admiraţie şi repulsie. A fost perceput mereu ca o forţă duală dar totuşi sunt puţine cazuri în care mitologiile antice prezintă şarpele în sine într-o postură negativă.

O astfel de ipostază apare în mitologia egipteană, acolo unde uriaşul şarpe Apep sau Apophis în greacă, este identificat drept inamic al zeului soare Ra, în călătoria pe care acesta o făcea zilnic pe bolta cerului.

Deşi pe un vas din cultura Naqada I (circa 4000 î.e.n.) este pictat un șarpe, alături de alte animale, care pare a ataca o zeitate posibil de natură solară, şarpele Apep nu apare ca o forţă primordială în teologia egipteană, ci o consecință a nașterii lui Ra. Poveşti despre lupta celor doi sunt semnalate abia în timpul Noului Regat, adică între anii 1550 – 1069 î.e.n. Apariţia lui Apep în mitologie a fost cauzată de necesitatea explicării cutremurelor, a furtunilor de nisip şi mai ales a eclipselor de soare. Era o luptă între lumină şi întuneric. Apep a reuşit uneori să-l învingă pe Ra, dar niciodată nu l-a ucis. Atunci când cerul era acoperit de nori, se zice ca Apep a reuşit să împiedice ieşirea lui Ra la lumină iar la eclipsă se spunea ca Apep îl înghiţea pe Ra. Să mai notăm că pentru paza lui Ra, pe lângă Seth, erau „angajaţi” 1.000 de mici spirite înarmate. Ei vor deveni  în creştinism „zece mii de îngeri” (Evrei;12:22) sărbătoriţi azi de către biserica creştină pe 11 ianuarie sub titulatura „Soborul celor zece mii de îngeri”.

În unele scrieri, Ra, sub forma unei pisici, îl învinge el însuși pe Apep, care a fost privit ca cel mai mare dușman al soarelui și i s-a dat titlul de „Domn al haosului”.

Preoţii egipteni au exploatat subiectul punând la punct un întreg ritual de luptă împotriva temutului şarpe, ritual descris în „Cărțile de răsturnare a Apepului”, şi care prevedea o serie de etape în combaterea duşmanului întruchipat într-un mic model din ceară sau chiar desenat. Ritualul urma o serie de paşi: scuiparea lui Apep, pângărirea cu piciorul stâng, lovirea cu o lance, legarea şarpelui, lovirea cu un cuţit şi, în final, aruncarea în foc.

Dacă în mitologia egipteană şarpele cel rău se implică direct în viaţa religioasă locală, în alte mitologii şarpele negativ apare doar ca personaj implicat în cosmogoniile respective sau în momentul unor reforme religioase.

În mitologia indiană apare uriaşul şarpe Vritra unul dintre personajele principale ale cosmogoniei vedice reprezentant al haosului iniţial. El a ținut apele lumii captive până când a fost ucis de Indra.

În mitologia hindusă apare şarpele Kāliyā care trăia în râul Yamuna otrăvind apele acestuia şi terorizând locuitorii din regiune. El va fi învins de către Krishna, fiul pământean al lui Vishnu căruia i se va supune, promițând că nu va mai hărțui pe nimeni. În consecinţă Kāliyā îi va preda autoritatea lui Krishna. În fond este înlocuirea unui cult local de marea religie hinduistă.

Acelaşi mecanism este constat şi în cazul şarpelui Python ucis de către zeul Apollo, acţiune care va avea ca efect trecerea Oracolului din Delphi de sub tutele zeiţei pământului Geea în stăpânirea zeului solar.

O luptă similară apare şi în mitologia hurrită, preluată apoi de către poporele anatoliene, acolo unde uriaşul şarpe Illuyanka este învins de către zeul furtunii Teshub.

De fapt, aceste lupte dintre şarpele cel vechi cu zeul creator, a fost preluată ca motiv al reformelor religioase ulterioare. Şarpele cel vechi, uneori un şarpe-monstru trebuia distrus pentru o nouă creaţie şi pentru a face loc noilor zei…

Imaginea şarpelui ca personaj negativ, va fi cultivat doar de către religia creştină, el fiind învinuit de apariţia „păcatului original” şi de căderea omului…

Frica omului de şarpe va fi exploatată de mitologia greacă acolo unde apar „gorgonele”, personaje doar asociate cu şarpele, acesta fiind prezent fie sub forma unei centuri, fie înfăşurat în părul personajului. Dacă personajelor respective le sunt atribuite acţiuni nefaste, ele au fost închipuite iniţial drept gardieni şi protectori ai unor locuri sacre, şarpele fiindu-le asociat în calitatea sa de paznic divin.

Probabil că gorgonele s-au născut din imaginaţia populară încă din anii 1200 î.e.n., deşi Marija Gimbutas avansează o ipoteză conform căreia prototipul gorgonelor poate fi regăsit pe piese din cultura Sesklo, adică din anii 6000 î.e.n. şi puse în legătură cu şarpele Marii Zeiţe.

În scrierile lui Homer gorgonele fac referire doar la capul personajului, făcând complet abstracţie de corp. Se pare că iniţial acestea au fost doar efigii, un fel de semn de avertizare sau poate cu rol protectiv, cunoscut sub numele de „gorgoneion”.

Cele mai vechi reprezentări ale gorgonelor datează din sec. al VIII-lea î.e.n., iniţial ca efigii, apoi căpătând şi o înfăţişare umană.

Popularizarea gorgonelor a dus la naşterea unei legende care le va avea drept subiect. Astfel vor apărea trei gorgone, fiice ale lui Phorcys, un zeu primordial al mării.

Legenda spune că Phorcys, el însuşi un monstru marin, a avut trei fiice cu înfăţişare ameninţătoare: Euryale, Stheno şi Medusa. Dintre cele trei, primele două erau nemuritoare. Medusa – considerată prin excelenţă „gorgonă” – era muritoare. Sălaşul gorgonelor se afla la capătul lumii, în apropierea Grădina Hesperidelor. Ele aveau o înfăţişare înspăimântătoare: în jurul capetelor li se încolăceau zeci de şerpi, privirile lor de foc împietreau pe oricine le-ar fi întâlnit. Aveau braţe de bronz şi aripi de aur, cu ajutorul cărora se înălţau în văzduh. Privirea lor putea transforma pe orice muritor în stană de piatră. Perseu a reuşit să o ucidă pe Medusa în timp ce dormea. Când i-a tăiat capul, din gâtul ei retezat au ieşit doi fii pe care i-i dăruise Poseidon, singurul dintre zei care avusese curajul să se împreuneze cu ea: gigantul Chrysaor şi calul înaripat Pegas. Sângele ei adunat de Perseu, putea fi folosit când drept otravă ucigătoare, când un leac tămăduitor.

Alături de gorgone, mitologia greacă lansează o serie de personaje fabuloase negative, figuri monstruoase precum Eriniile, Harpiile, Sphinxul sau Hydra, împotriva cărora vor lupta eroi civilizatori. Poziţia lor este marginală în ansamblul mitico-religios elen, fiind divinităţi chtoniene, fiice ale nopţii, locuitoare ale tărâmurilor de întuneric, mai mult sau mai puţin identice cu forţele naturii şi le lipseşte antropomorfismul caracteristic în general zeilor greci.

Eriniile, născute din sângele lui Uranus mutilat şi înghiţit de Geea, au „ şerpi veninoşi încolăciţi în jurul capetelor, ochii scăpărându-le de o mânie cumplită”. Harpiile sunt „duhuri necurate, monştri înaripaţi cu corp de pasăre, cap de femeie, gheare ascuţite şi miros puturos”, iar Sfinxul este un monstru jumătate leu, jumătate femeie. Toate aceste făpturi mitice, care nasc dezgusturi, spaime, repulsii instinctive, construiesc o imagine tenebroasă a feminităţii. Gilbert Durand observa că unele populaţii primitive repartizează lingvistic substantivele în două genuri: andric şi metandric, acesta din urmă incluzând obiectele neînsufleţite, animalele şi femeile.

Ulterior, moderniştii vor remodela această imagine a femeii dar, până la această reconversie culturală, a persistat imaginea născută din vechile mituri antice şi ea se va face simţită atât în creştinism cât şi în islam.

Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/03/9.1-coperta.jpg?fit=324%2C344https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/03/9.1-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorŞarpele a stârnit omului teamă şi respect, admiraţie şi repulsie. A fost perceput mereu ca o forţă duală dar totuşi sunt puţine cazuri în care mitologiile antice prezintă şarpele în sine într-o postură negativă. O astfel de ipostază apare în mitologia egipteană, acolo unde uriaşul şarpe Apep sau Apophis în...Pentru cei care știu să gândească singuri