Şarpele timpului
Şarpele a fascinat omul primitiv care în imaginaţia sa l-a văzut prezent în totul şi toate. Arborigenii australieni văd Pământul ca un mare şarpe, Ungut. Calea Lactee este văzută drept şarpele Wallanganda. Cei doi au dat naşterii întregii creaţii, inclusiv a şarpelui Wandjina cel care aduce ploaia şi fertilitatea.
Deplasarea sa ondulată, similară alternanţei zilei cu noaptea, şi capacitatea de regenerare, de reînnoire perpetuă, au făcut ca el să devină şi un simbol al scurgerii timpului, linear sau în spirală.
O petroglifă din Uthan, păstrează memoria „Şarpelui solstiţiului”, un şarpe ondulat, cu o lungime de 7 metri, pe care se plimbă lumina soarelui în aşa fel încât la momentul solstiţiului, lumina solară se opreşte exact pe capul şarpelui.
Şarpele ca reprezentare a timpului nesfârşit, a devenit simbolul cunoscut sub numele de Ouroboros reprezentat de un şarpe sau un dragon care îşi muşcă propria coadă.
Simbolul a fost inspirat din filozofia magică egipteană dezvoltată în perioada ptolemeică, atunci când scriitori şi filozofi eleni fac cunoştinţă cu mitologia şi ştiinţa vechiului Egipt, realizând un sincretism cu mitologiile orientale cunoscute. Din această perioadă datează o serie de stele „magico-medicale”, precum Stela Metternich, care îmbină zeităţile egiptene cu cele orientale, toate dominate de prezenţa şarpelui vindecător.
Între lucrările produse în acest timp apar şi „Papirusurile magice egiptene”, o colecţie de scrieri care conţin vrăji, formule şi ritualuri magice elaborate în perioada anilor 100 î.e.n. şi 400 e.n. Probabil că o mare parte dintre texte, conform istoricului Suetonius, au fost distruse din ordinul împăratului Augustus şi de către primii creştini, conform Faptele Apostolilor: „Şi mulţi dintre cei care făcuseră vrăjitorii şi-au adus cărţile şi le-au ars înaintea tuturor; preţul lor s-a socotit la cincizeci de mii de arginţi”. (Fapte;19:19).
În lucrarea „Chrysopoeia lui Cleopatra” de scrisă Cleopatra Alchimistul în secolul al III-lea e.n., una dintre puţinele femei alchimiste, scriere din care s-a păstrat doar o singură foaie, conţine o primă imagine ale unui Ouroboros, în care sunt înscrise cuvintele: „ἓν τθε πένα” adică „Totul este unul”. Jumătățile sale: neagră și albă ar putea reprezenta dualitatea gnostică a existenței. În tradiţia gnostică, şarpele este lumina capturată în materie atunci când demiurgul a creat lumea. În jurul anului 400 e.n., gnosticul Pistis Sophia descrie ouroborosul ca un dragon format din douăsprezece părți care înconjoară lumea cu coada în gură. Şarpele care își mușca coada simboliza eternitatea și sufletul lumii.
În aceaşi perioadă de timp filozofii greci vor elabora un nou zeu al timpului, pe zeul Aion, care spre deosebire de vechiul zeu Chronos, prezintă un timp neîngrădit, şi este adoptat de către religiile de mistere şi cea gnostică ca simbol al vieţii care continuă după moarte. El apare reprezentat în cercul zodiacului şi alături de zeiţele mamă a pământului Gaia, Tellus sau Cybele. La Roma, coneptul acestei divinităţi va fi cunoscut drept Aevum sau Saeculum.
Deşi se consideră că acest concept al ouroborosului a fost inspirat din papirusurile magice egiptene, în secolul al IV-lea î.e.n., filozoful grec Platon descria o fiinţă care se devora pe ea însăşi, şi care era prima vieţuitoare a universului. Era nemuritoare, avea forma unui cerc, era un animal perfect construit. Această fiinţă, probabil un Ouroborus, nu avea nevoie de ochi pentru că nu exista nimic în jurul ei, deci nu avea ce vedea, nu avea nevoie de urechi, pentru că nu avea ce auzi, şi nu respira, fiindcă în jurul ei nu exista atmosferă. Nu avea nici organe pentru a primi hrana, a o digera şi a elimina resturile, pentru că fiind înconjurată de vid, nimic nu intra şi nimic nu ieşea din corpul ei. Ea era astfel construită încât pierderile organismului ei reprezentau propria hrană. Creatorul lumii nu a înzestrat-o nici cu mâini, pentru că această fiinţă primordială nu avea nici ce să ia şi nici de cine să se apere. Deşi nu avea picioare, se putea mişca, dar numai în cerc, devorându-şi coada.
Platon dezvolta de fapt un concept care exista în tradiţiile antice, probabil inspirat din imaginea Căii Lactee. Şarpele ceresc, chiar sub forma similară Ouroborosului apare şi în credinţele aztecilor, ale chinezilor, în cele ale scandinavilor dar şi a altor popoare.
În tradiţia mitologică din Ghana divinitatea Aidophedo are înfăţişarea unui şarpe care îşi muşcă singur coada. În mitologia nordică, șarpele Jörmungandr înconjoară lumea cu coada în gură. În varianta romană mai larg răspândită a mitraismului iranian, Zurvan, simbolizând „timpul nemărginit”, este descris cu un Ouroboros înfășurat în jurul corpului său, în timp ce zeitatea mezoamericană Quetzalcoatl apare adesea sub forma unui Ouroboros. Cosmogonia hindusă prezintă pământul susţinut de patru elefanţi, pe spatele broaştei ţestoase Akupara şi înconjurat de şarpele cosmic Asootee. În Aitareya Brahmana, un text vedic din mileniul I î.e.n, natura ritualurilor vedice este comparată cu „un șarpe care își mușcă coada”. Simbolismul lui Ouroboros a fost folosit mai apoi şi pentru a descrie energia-şarpe Kundalini.
Imaginea actuală a Ouroborosului provine însă din Egiptul antic acolo unde apare pe papyrusul „Dama Heroub”, elaborat între anii 1070-945 î.e.n. şi care îl înfăţişează pe Harpocrates – „Copilul Horus” în interiorul discului soarelui, stând pe leii Aker și înconjurat de un Ouroboros. Mai veche este însă imaginea unui Ouroboros clasic care apare pe unul dintre altarele aflate în mormântul lui Tutankhamun, imagine realizată înainte de anul 1323 î.e.n. Această imagine face parte din textul funerar cunoscut sub numele de „Cartea enigmatică a lumii subterane”. Textul se referă la acțiunile zeului Ra și la unirea lui cu Osiris în lumea interlopă. Într-o ilustrație din acest text, doi șerpi, ținându-și cozile în gură, se înfășoară în jurul capului, gâtului și picioarelor unui zeu enorm, care poate reprezenta Ra-Osiris-ul unificat. Ambii șerpi sunt manifestări ale divinității Mehen, care în alte texte funerare îl protejează pe Ra în călătoria sa din lumea subterană. Întreaga scenă reprezintă începutul și sfârșitul timpului.
Această imagine a şarpelui egiptean care evoca reînnoirea periodică a lumii, a persistat până la apariţia sa în textele magice. Scriitorul roman Servius scria în secolul al IV-lea e.n. că imaginea egipteană a unui şarpe care îşi muşcă coada reprezintă natura ciclică a anului.
Dacă imaginea clasică a şarpelui care îşi muşcă coada vine din Egipt, sub formă de dragon, ea apare în China anilor 1200 î.e.n., dar prototipul acestei imagini vine dintr-un trecut mult mai îndepărtat, din cultura Hongshan, care şi-a avut existenţa între anii 4700-2200 î.e.n.
Ouroborosul alichimiei a făcut carieră şi fost popularizat devenind şi un simbol al vieţii veşnice fundamentată de credinţa în „viaţa de apoi”, astfel că simbolul va fi folosit în diverse contexte şi apare insolit pe pietre de mormânt.
În anul 1872, chimistul german August Kekulé încerca să pună pe hârtie structura benzenului, a cărei formulă o stabilise încă din 1865. Savantul povesteşte:
„Stăteam scriind în caietul meu de notiţe, dar munca nu progresa. Gândurile mele erau în altă parte. Am întors scaunul către foc și am aţipit. Din nou, atomii se zbenguiau în fața ochilor mei. De data asta grupurile mai mici au rămas în fundal. Ochiul meu mental, putea acum să distingă structuri mai mari de conformație variată: rânduri lungi, uneori mai strâns fixate împreună; toate ondulându-se și răsucindu-se ca mișcarea unui șarpe. Dar uite! Ce a fost asta? Unul dintre șerpi își prinse coada, iar forma se învârtea în fața ochilor mei. Ca lovit de un fulger m-am trezit; și de această dată am petrecut restul nopții în elaborarea consecințelor ipotezei”. Astfel formula benzenului a primit imaginea Ouroborosului…
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.