Şarpele casei
Pe lângă zeii principali, mitologiile antice găzduiesc o serie de zeităţi mai puţin vizibile în contextul general, divinităţi care veghează asupra familiei şi a casei.
În mitologia egipteană îl găsim pe Bes, un pitic respingător la vedere dar binefăcător. El era ocrotitorul familiilor şi al oamenilor contra duhurilor rele şi animalelor primejdioase.
Mitologia greacă şi cea romană Hestia şi Vesta apar drept zeităţi protectoare a căminului şi a familiei iar în mitologia nordică acelaşi rol îl are Frigg.
Hestia a fost una dintre primele divinităţi incluse în panteonul olimpian dar multă vreme ea nu a avut altare pentru închinare „templul” ei fiind chiar vatra caselor. Peste timp vor apărea mici temple la Dreros şi Prinias în Creta dar includerea cultului său într-un templu este identificat la Delphi acolo unde, în Templul lui Apollo, apar interioare numite „hestia”. De regulă însă altarele Hestiei au fost plasate în aer liber. Caracteristic cultului zeiţei a fost focul purificator al vetrei, al „făcării eterne”, ritual respectat şi în cultul zeiţei romane Vesta.
Vesta cea „pururea fecioară”, a fost zeiţă a căminului şi familiei simbolizată de focul sacru, care ardea nestins în templele sale. Acest foc era întreţinut de către „vestale” – preotesele templului – iar acest ritual, în care focul era reînnoit la data de 1 martie, a durat până în anul 391 e.n. când împăratul Theodosius I a interzis cultele păgâne. O astfel de „vestală” a fost şi Rhea Silvia, mama lui Romulus şi Remus.
Frigg este o zeita majoră în păgânismul nordic şi avea darul profeţiei. Ea a fost soţia lui Odin şi regina Asgard–ului, raiul nordic. Frigg este singura căreia îi este permis să se aşeze pe scaunul Hlidskjalf şi să privească universul. Numele englez de „Friday” pentru ziua de „vineri”, provine de la cel al marii zeiţe Frigg.
Dacă în mitologiile clasice apar câteva divinităţi elaborate cu rol de protectori ai casei, multe culturi populare europene reţin şi în perioada modernă o serie de spirite ale casei. Astfel avem pe Brownie în Scoţia şi Anglia, Hob în Anglia, Kobold / Goblin / Hobgoblin în Germania, Domovoi în mitologia popular slavă, Nisse în Norvegia şi Danemarca, Tomte în Suedia precum şi Tonttu în Finlanda.
Idoli ai casei au existat însă în paralel cu marile zeităţi şi au fost reprezentaţi de mici statuete, picturi, reliefuri sau amulete. De asemenea, au fost găsiţi pictaţi pe obiecte de uz casnic sau articole cosmetice, ca în cazul egiptenilor Tawaret sau Bes. În Bible ei apar sub numele de terafimi şi sunt amintiţi în câteva pasaje: „Pe când Laban se duse să-şi tundă oile, Rahela a furat idolii tatălui său.” (Gen. 31:19). Apoi „Iosia a stârpit pe cei care chemau duhurile, pe cei care spuneau viitorul, terafimii, idolii şi toate urâciunile…” (2.Împ.;23:24). Ei apar şi în Osea;3:4 „israeliții vor rămâne multe zile fără împărat, fără prinț, fără jertfe, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi”.
Aceste spirite îşi au originea în preistorie, acolo unde a existat un cult al strămoşilor conform căruia sufletele acestora ocrotesc de dincolo de moarte familiile cărora le aparţinuseră. Acest cult este vizibil în situl de la Çatalhöyük, o aşezare care a fiinţat între anii 7.500 – 5.700 î.e.n. Sub podeaua fiecărui bordei de aici au fost identificate schelete ale celor morţi, care continuau să vegheze asupra familiei lor.
Cultul strămoşilor a fost cultivat şi s-a prelungit peste timp dând naştere zeităţilor casnice, dintre care cele mai cunoscute sunt larii din mitologia romană populară, preluate din mai vechea mitologie etruscă.
Iniţial, Larii romani au fost spirite al familiei dar apoi puterea acestora s-a extins asupra unor grupuri umane iar larii s-au diversificat, astfel că vor apărea:
Lares domestici – aveau grija gospodăriei şi a căminului familial;
Lares praestites – patronau oraşul;
Lares compitales – protejau cartierele şi răspântiile;
Lares permarini – ocroteau pe navigatori;
Lares militares – ocroteau soldaţii;
Lares rurales – ocroteau ţăranii.
În fiecare casă romană a unor familii mai înstărite, va apărea un altar special numit Laralia, care era împodobit cu imaginile larilor casnici ca apărători ai vetrei.
În Roma antică sunt consemnate o serie de festivalui publice închinate larilor. Unul dintre acestea era Compitalia, o sărbătoare despre care se spune că era mai veche decât fondarea Romei. În cadrul festivalul Fraţilor Arvali, care avea loc la mijlocul lunii mai în templul Dea Dia, se oferea o masă sacră pentru „Mama larilor” servită în oale de lut uscat la soare, care apoi se aruncau pe pantele colinei pe care era ridicat templul. Acest ritual care se deschidea cu imnul Carmen Arvale şi invocarea „Ajută-ne Lari!”, denotă o origine tipic chtonică şi face o trimitere directă spre Terra Mater.
Deşi mai mulţi scriitori antici povestesc despre aceste spirite şi o serie de festivaluri publice care au continuat la Roma cel puţin până în secolul IV e.n., o imagine mai clară o avem văzând larari-urile conservate în vechiul Pompei. Remarcăm şi în cazul „larariumurilor” de la Pompei prezenţa şarpelui simbolul Zeiţei Pământ…
Titlul de „lar” a fost utilizat de către regii eruşci, chiar cu sensul de „coducător”, „lider” sau „rege”. Autorii greci au „tradus” sau au dat termenului sensul de „erou” şi „daimon”. Tot ei îi echivalează cu paznici ai comorilor secrete.
Larii romani ne trimit cu gândul spre acel enigmatic „leru-i ler” din colindele româneşti. Apariţia refrenului în cântecele bisericeşti creştine a stârnit o dispută asupra etimologiei cuvântului. Atât „colinda” cât şi „Crăciunul” sau „Moş Crăciun” vin însă dintr-o veche mitologie populară, azi creştinată. „Lerul” ca şi „Moşul” vin cel mai probabil din cultul strămoşilor şi au evoluat similar larilor romani.
Cultul morţilor, alăturat celui al zeiţei pământului aşa cum transpare din larali-urile de la Pompei, a făcut ca spiritele strămoşilor să capete şi un caracter chtonic şi să se manifeste sub forma „şarpelui casei”, întruchiparea zoomorfă a sufletului strămoşului păzitor al casei. Ceasornicul casei sau Ştima casei este considerat o încarnare a sufletelor morţilor, epifanie a strămoşilor mitici. Fiecare casă îşi are şarpele ei: „Dacă şarpele fuge de la casa cuiva, atunci acea casă are să rămână pustie sau are să moară mai mulţi din casă.” (T. Pamfilie, „Duşmani şi prieteni”). Se presupune că el trăieşte sub pragul casei sau în pereţii ei, i se aduceau ofrande periodice, i se lăsa o strachină cu puţin lapte în ea. Şarpele casei apare şi ca imagine iconică în ornamentica ţărănească. Simbolul şarpelui este sculptat pe stâlpii pridvorului, a ramei uşii, pe grinda mare de la camera de oaspeţi. Este sculptat şi pe stâlpul sau crucea de mormânt, când a murit ultimul stăpân al casei.
Aceasta este situaţia şi a şarpelui-paznic din India, acolo unde cultul şarpelui continuă neschimbat pornind de la vechea civilizaţie Harappa. Acest lucru este mai vizibil în sudul Indiei acolo unde, în faţa valurilor de migratori, s-au retras vechile populaţii de pe Indus. Aici, într-un colţ de grădină, cele mai multe case au propriile lor altare ale şarpelui sau pietre votive ori statui reprezentând de regulă şarpele-paznic Kavu.
În multe zone din India şerpii sunt consideraţi ca parte a unei proprietăţi şi, la o vânzare de teren, se face o menţiune specială asupra şarpelui casei sau al terenului ca făcând parte a acestui teren. Aceşti şerpii sunt consideraţi a fi spirite ale morţilor şi sunt trataţi ca strămoşi bucurându-se de o atenţie specială.
Şarpele casei este regăsit şi la zuluşii din Africa, unde el reprezintă o reîncarnare ale spiritelor strămoşilor. Chiar şi în islam apar acei Djini, reptile care sunt considerate paznici şi ocrotitori ai locuinţelor.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.