Arhaica civilizaţie de pe Valea Indului, întinsă în zona de nord-vest a Indiei şi în Pakistan, acoperă istoria anilor 3300-1300 î.e.n. Ea a cunoscând o dezvoltare majoră între  2600 şi 1900 î.e.n. atunci când au apărut o serie de mari aşezări cu caracter urban. Despre religia acestei civilizaţii nu se ştie prea mult. Nu au s-au descoperit temple precum în Egipt sau Mesopotamia, fapt care lasă de înţeles că ceremoniile religioase poate să fi fost limitate în mare măsură la case individuale, temple mici sau doar în aer liber. Doar „Marea baie” de la Mohenjo-daro este considerată a fi fost folosită atât ca templu cât şi drept loc pentru purificarea rituală. Ritualul purificării este prelungit până în ziua de astăzi sub forma băii ceremoniale în apele Gangelui.

Din această perioadă nu au fost descoperite nici obiecte cu scop ritualic. Există o singură statuetă care se bănuieşte că ar reprezenta pe zeiţa pământului încinsă cu un şarpe şi câteva sigilii peresupus a avea o temă religioasă. Unul dintre ele prezintă un monstru jumătate om, jumătate de bivol în luptă cu un tigru, probabil o variantă a mitului sumerian al lui Gilgamesh.

În jurul anului 1900 î.e.n., civilizaţia Harappa a intrat în declin, iar în jurul anului 1700 î.e.n. majoritatea orașelor au fost abandonate. Vechile drumuri comeciale care făceau legătura cu oraşele mesopotamiene sunt abandonate. În acest interval de timp au apărut numeroase culturi regionale, care se dezvoltă izolat şi continuă să practice vechea religie dominată de şarpele Marii Zeiţe şi de animale fabuloase.

Principala cauză a decăderii civilizaţiei Harappa a fost invazia arienilor, un popor războinic care a pus capăt vechii civilizaţii matriarhale şi a reformat credinţele agrare punând bază religiei vedice, care derivă parțial din civilizația din Valea Indusului şi acoperă perioada anilor 1750 – 1200 î.e.n.

Acum apare triada vedică, modificată de-a lungul timpului, care în epoca cea mai timpurie se compunea din Agni (focul), Indra (fulgerul) şi Surya (soarele). Zeiţa Mamă a băştinaşilor va rămâne însă, întâi sub forma lui Prthivi, ca divinitate a pământul, apoi sub forma lui Aditi, mamă a divinităţilor primordiale „Aditya”.

După anul 1200 î.e.n. are loc o nouă reformă religioasă cunoscută sub numele de brahmanism, atunci când vechiul Dyaus Pitar dumnezeul universului devine Brahman spiritul absolut iar triada supremă este înlocuită de un Trimurti format din: Brahma – simbolizând creaţia lumii, Vişnu – conservarea lumii create şi Şiva – distrugerea lumii. Vechii zei vedici sunt „redistribuiţi” în noi poziţii…

Reforma religioasă brahmanică readuce în prim plan şi zeităţile feminine. Ele sunt considerate ca manifestări ale lui Devi, Marea Zeiţă. Vechea zeiţă Sati se reîncarnează în Parvati, care devine soţia lui Şiva şi va avea doi fii, pe Skanda şi Ganesha. Odată cu zeităţile feminine, şarpele reapare în mitologia indiană şi chiar este însuşit şi de către divinităţile masculine, astfel că el se multiplică.

Şarpele Marii Zeiţe, simbol al fertilităţii, devine nu „şarpe comun” sub numele de nāgas, care va include o întregă categorie de divinităţi secundare, probabil divinităţi ale comunităţilor desprinse din vechea civilizaţie de pe valea Indului şi rămase izolate vreme îndelungată. Acest fapt poate să fie susţinut de etimologia cuvântului „nagas”, care provine din vechea sanscrită cu adresare divinităţilor şarpe, în timp ce pentru şarpele ca animal este utilizat cuvântul „sarpá”.

Astfel, chiar dacă religia vedică va prelua şarpele ca simbol sau avatar al zeilor săi, va apărea şi o adevărată mitologie a şarpelui similară celei umane, cu divinităţi specializate: regi – Nagaraja şi regine – Manasa.

În final, marile religii indiene au adoptat masiv şarpele în mitologia lor fie ca personaje majore independente, fie ca o categorie de zeităţi secundare ori semi-divinităţi care populează Patala –universul subteran reprezentat drept picioarele lui Vişnu.

Dintre numeroasele personaje-şarpe care au fost dezvoltate de mitologia indică de esenţă brahmanică, chiar dacă între ele există suprapuneri şi confuzii se remarcă o serie de şerpi principali.

Shesha, Adisesha sau Seshnaga, nume care s-ar traduce prin „reziduuri”, este considerat că s-a născut după ce universul şi locuitorii săi au fost creaţi. Privit ca „regină a şerpilor”, el are 1.000 de capete. Este considerat drept „patul” lui Vishnu şi o manifestare a acestuia. Pământul însuşi se ohihneşte pe Seshnaga, care însă scuipă focul ce distruge toată creaţia la sfârşitul fiecărei „kalpa”.

Ananta, literar „fără sfârşit”, este şarpele care încercuieşte tot pământul şi prin urmare simbolizează eternitatea. Este tot o manifestare a lui Vishnu.

Vasuki înseamnă „a fost divin”. Acest naga-rege cu şapte capete, a fost folosit ca o frânghie înfăşurată în jurul muntelui Mandara – „Făcăleţul”, în momentul cosmogonic al „baterii oceanului de lapte” din care zeii au făcut pământul.

Manasa-devi, regină a serpilor care are nouă capete, este sora lui Vasuki. Se spune că posedă puteri pentru a contracara veninul de şarpe şi proteja muritori de muşcăturile acestora.

Astika a fost jumătate brahman şi jumătate Naga. El este cel care l-a salvat pe şarpele Takshaka…

Takshaka, uneori menţionat drept rege al nagaşilor şi reprezintă aspectul periculos al șerpilor fiind prezentat drept un şarpe veninos.

Kaliya, cu cele cinci capete, este un demon-şarpe care trăia în adâncimile râului Yamuna. Se consideră că l-a şicanat deseori pe Krishna şi prietenii săi în perioada copilăriei.

Padmaka sau Padmanabha are cinci capete şi păzeşte sudul.

Kadru a fost mama la 1000 de nagaşi.

În perioada anilor 560 – 480 î.e.n. în religia indiană îşi va face apariţia budismul, cu un puternic caracter egalitarist social, care se spune că a fost întemeiat de către Gautama Siddhartha. Legenda acestuia va aduce pe scena mitologică Arborele Bodhi „copacul iniţierii” şi şarpele ocrotitor Mucalinda.

Budismul a afectat privilegiile vechilor brahmani şi aceştia reacţionează reformând vechea mitologie vedică. Vechii zei vedici, intangibili, trebuiau să devină vizibili, palpabili pentru omul de rând. Se creionează un nou panteon de zei. Patanjali, un fel de „evanghelist” hindu, compilează Sutrele Yoga…  Printre divinităţile principale hinduiste se impun: Krishna, ca mântuitor, asociat cu şarpele Kaliya şi Rāma ca erou popular, amândoi consideraţi reîncamări ale marelui zeu Vishnu.

În hinduism, importanţa lui Indra va scădea în favoarea lui Vishnu şi Shiva. Shiva este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor. El se află pretutindeni şi nicăieri. Şerpii sunt prieteni ai lui Shiva şi simbolistica şarpelui se va transfera asupra lui. În acest context simbolul fecundităţii a devenit lingam-ul, interpretat şi ca imaginea coloanei de foc în care a coborât zeul sau unirea acestuia cu zeiţa  Shakti sub forma simbolului LingaYoni.

Prezenţa masivă a şarpelui în religiile indiene este explicabilă prin conservarea religiei primare în comunităţi izolate. Fiecare şarpe are o o zi de sărbătoare, asemeni sfinţilor creştini. În sudul indian, acolo unde religiile clasice nu s-au impus cu tărie, şarpele rămâne cinstit în mod deosebit fiind perceput ca sursă de fericire, prosperitate şi glorie. Prin urmare, cele mai multe case, într-un colţ de grădină au propriile lor altare ale şarpelui, de obicei o piatră sculptată cu un şarpe pe ea. Este „şarpele casei”, o prelungire a uneia dintre cele mai vechi credinţe mitologice…

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/02/8.5-coperta.jpg?fit=335%2C278https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/02/8.5-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiArhaica civilizaţie de pe Valea Indului, întinsă în zona de nord-vest a Indiei şi în Pakistan, acoperă istoria anilor 3300-1300 î.e.n. Ea a cunoscând o dezvoltare majoră între  2600 şi 1900 î.e.n. atunci când au apărut o serie de mari aşezări cu caracter urban. Despre religia acestei civilizaţii nu...Pentru cei care știu să gândească singuri