Conceptul de „axă a lumii”, loc prin care se putea realiza o legătură cu zeul, a născut la rândul său noţiunea de „omphalos”, care desemna în religiile antice o piatră-artefact sau un „baetylus”. Termenul de „omphalus” provine din greacă şi înseamnă „buric”. Cu alte cuvinte, „omphalos”-ul este sinonim cu „Buricul pământului”, adică centrul lumii…

O legendă grecească povesteşte cum Zeus, dorind să afle unde este mijlocul pământului, a dat drumul la doi vulturi care au pornit în zbor de la cele două margini ale lumii. Cei doi vulturi s-au întâlnit deasupra Oracolului de la Delphi. Locul a fost marcat de o piatră, un „omphalos”, şi a devenit sfânt. La rândul său, Oracolul a devenit un omphalos. Pietrele sacre au apărut pe două căi: pietre venite din cer – meteoriţi, mesaje ale zeului către oameni şi pietre înălţate spre cer de către om. Un astfel de „bethel” apare în Geneză 28:16-19. Este locul în care Dumnezeu se arată lui Iacov şi va fi marcat cu o piatră.

 

Termenul de „baetylus” sau „bethel” provine din limbile semitice şi desemnează o piatră sacră care se presupune că este dotată cu viaţă. Astfel de piete sunt dedicate zeului, simbolizează zeul sau chiar reprezintă zeul în sine.

În mitologia feniciană prezentată de către Sanchuniathon, un fiu de-al lui Uranus era numit Baetylus. Cultul acestor „baetylus” a fost răspândit apoi în coloniile feniciene. La Roma a existat o piatră cu efigia lui Rhea Cybele sau „Mater Idaea Deum” care fusese adusă cu mari ceremonii de la Pessinus, din Asia Mică, în anul 204 î.e.n. Un meteorit conic a fost consacrat în templul roman de la Emesa şi îl întruchipa pe „Elagabalus Sol Invictus”.

În unele cazuri, pietrele naturale care întruchipau zeii, au fost cioplite pentru a le da o anumită formă. Astfel Apollo  Agyieus a fost reprezentat printr-o columnă conică, un „pillar”. Zeus Meilicirius a fost reprezentat în formă de piramidă. Alţi celebrii idoli de tip „baetylus” au existat în templele lui Zeus Casius din Seleucia Pieria şi al lui Zeus Teleios de la Tegea. Chiar şi în momentul de declin al păgânismului, aceşti idoli şi-au păstrat semnificaţia şi importanţa stârnind numeroase atacuri din partea scriitorilor ecleziastici creştini.

Puterea acestor „baetylus” este exprimată cel mai elocvent de către celebra „Piatră neagră” de la Mecca, care nu numai că a supravieţuit zeului unic Allah ci într-un fel chiar l-a subordonat, căci în jurul acesteia se desfăşoară şi astăzi întregul ritual islamic.

Piatra Neagră din Ka’ba de la Mecca, care în concepţia musulmană datează din timpul lui Adam şi Eva, este o piatră de origine neclară. Se presupune că ea ar proveni din craterele meteoritice care se găsesc în deşertul Rub-al-Hali. Formaţiunile de aici sunt asemănătoare ca structură şi colorit cu „Piatra neagră”, iar datorită porozităţii lor pot pluti pe apă. Datorită acestei proprietăţi se spune că, după ce a fost furată în anul 930, Piatra Neagră a fost regăsită în anul 951 dar spartă în opt bucăţi. Pietre singulare ridicate spre cer punctează istoria omenirii din timpuri străvechi. Să ne amintim „menhirii” vest-europeni, a căror existenţă este semnalată cel puţin din anul 5.000 î.e.n. Probabil că pentru oamenii timpului aceşti menhiri au jucat rolul de „omphalos” având un caracter sacru sau marcând un loc sacru. În susţinerea acestei ipoteze vine menhirul oracol Lia Fáil (Piatra Destinului) de la Tara, Irlanda, care a slujit drept „piatră de încoronare” pentru regi irlandezi până în anul 500 e.n.

În estul european şi Orient, „ompalosul” a luat alte forme. Cel mai vechi omphalos clasic cunoscut din istorie provine din cultura Vinča, este găzduit de Muzeul din Sofia şi este datat între anii 3.000 și 5.000 î.e.n. Un omphalos apare pe pereţii mormântului lui Seti I (1280 î.e.n.) dar el este prezent şi pe sigilii mesopotamiene. Pietre de tip omphalos au fost găsite în mai multe locuri sacre: Delphi, Dodona sau Theba în Egipt.

În peninsula Kernéléhen în Bretonia franceză, este localizat cel mai vechi complex megalitic din Europa. Datările prezintă două faze ale construcţiei. Prima fază acoperă perioada anilor 4850 – 4250 î.e.n. iar a doua fază se întinde între anii 4450 şi 4000 î.e.n. Complexul este cunoscut sub numele de „Cairn de Barnenez”.

În „grotele” terminale ale complexului megalitic apar o serie de inscripţii simbolice, ale căror semnificaţii rămân puţin elucidate. Un astfel de simbol, datat în jurul anului 4800 î.e.n., prezintă o asociaţie interesantă care combină o cruce clasică cu o piramidă. Această asociaţie este mai incitantă dacă este pusă în paralel cu hieroglifa egipteană care indică steaua Sirius.

Hieroglifa care notează numele stelei Sirius cuprinde semnul de „stea”, un semicerc care are valoarea fonetică „T”, care este identificat cu simbolica piatră benben şi un obelisc. Benben  are înţelesul de „Cel-apărut-din-sine-însuşi” şi a fost întruchipat de zeul primordial Benu, identificat mai apoi de către greci cu pasărea Phoenix.

Mitologia egipteană susţine că benbenul a apărut din haosul acvatic marcând astfel facerea lumii. El a fost prototipul piramidelor de mai târziu şi s-a constituit într-o cale de urcare a sufletelor spre cer. Zeul primordial Benu era socotit drept „sufletul lui Ra” şi mai târziu, „sufletul lui Osiris”. Prin comparaţia simbolului de la Barnenez şi hieroglifa egipteană, „cucea” este echivalată cu „benbenul” egiptean, ambele asociate cu un pilar, cu „Columna Cerului”. Pilarii în formă de „T” de acum 10.000 de ani din sanctuarul de la Göbekli Tepe au fost astfel de columne… În India, omphalosul, încărcat cu simbolistica vieţii, a evoluat în lingam”.

Cultul acestor pietre sacre, un cult născut de la începuturile omenirii, în fapt primii idoli, nu a putut fi înlăturat nici de către religiile moderne, care l-au adoptat şi cultivat. Sf. Augustine de Hippo semnala prezenţa „pietrelor sacre” în creştinismul timpuriu, apoi pilarii s-au transformat în troiţe iar omphalosul a rămas prezent fie ca obiect în sine, fie conferind locului o aură de sacralitate. Roma este „buricul pământului” pentru creştinismul catolic, deoarece aici se găseşte, neştiută de nimeni, crucea Sf.Petru. De fapt fiecare templu, fiecare biserică are la temelie un „omphalos” consacrat de mitologiile anterioare.

Domul Stâncii de la Ierusalim a fost construit între anii 687 şi 691 de către califul Abd al-Malik, fiind cea mai veche construcţie islamică funcţională din lume. Înainte de a se stabili ca direcţie de orientare a rugăciunii către Mecca, direcţia spre care trebuiau să se închine credincioşii musulmani fusese piatra peste care s-a ridicat domul. Conform tradiţilor islamice piatra din centrul domului este locul unde, în anul 621, profetul Mohamed urcase într-o lungă călătorie de noapte către Rai alături de îngerul Jibril.

În iudaism,stânca este locul unde Avraam urma să-l sacrifice pe Isaac. (Geneza 22:1-19).

La fel se consideră că Domul Stâncii este sfânt deoarece la bază are o piatră rămasă din „Cel de-al Doilea Templu” distrus de către romani în anul 70 e.n. Ea este „benbenul” ebraic…

Pentru creştinii ortodocşi, prin biserica „Sfântului Mormânt”, Ierusalimul este centrul creştinătăţii căci ea se găseşte pe Golgota, deasupra mormântul lui Iisus. Tot la Ierusalim, „Biserica Învierii” are şi ea un omphalos încerştinat…

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/6.1-Omphalosul-de-la-Delphi-coperta.jpg?fit=293%2C322https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/6.1-Omphalosul-de-la-Delphi-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiConceptul de „axă a lumii”, loc prin care se putea realiza o legătură cu zeul, a născut la rândul său noţiunea de „omphalos”, care desemna în religiile antice o piatră-artefact sau un „baetylus”. Termenul de „omphalus” provine din greacă şi înseamnă „buric”. Cu alte cuvinte, „omphalos”-ul este sinonim cu...Pentru cei care știu să gândească singuri