Din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să comunice cu zeii, să găsească o cale către aceştia. Astfel s-a născut ideea unui „arbore cosmic”, o scară ce leagă pământul de cer. Ideea unei astfel de legături vine dintr-o filozofie primitivă şi apoi a fost dezvoltată de marile religii ale lumii antice.

O piesă din Cultura Tisa o prezintă pe Marea Zeiţă stând pe un tron. În zona pieptului are incizat „V”-ul specific Marii Zeiţe, apoi „pieptenele” simbol al ploii şi apei curgătoare. O „coloană” leagă „V”-ul cu „pieptenele”. Este legătura dintre cer şi pământ. Această imagine s-a prelungit în gândirea mitică a populaţiei carpatice şi o regăsim peste timp sub forma „troiţelor” înălţate ca o rugă spre cer. Vechile troiţe au fost încreştinate dar multă vreme ele nu au avut aspectul cunoscut astăzi. Acelaşi lucru se poate vedea şi pe vechi pietre de mormânt unde elementele creştine se îmbină cu vechea simbolisticăpăgână a scării către cer. Şi porţile maramureşene conservă motivul coloanei cereşti.

Troiţele carpatice îşi au corespondentul în menhirii de la sfârşitul epocii neolitice care apar în vestul european.

Un drum între pământ şi cer a fost căutat şi imaginat peste tot în lume iar acesta a devenit „Axis Mundi”, un concept care desemnează axa cosmică, axa lumii, stâlpul cerului apoi centrul lumii, „Buricul Pământului”. În mitologia chineză, Fuxi, copilul divin, locuieşte pe pământ dar el poate să urce la cer sjujindu-se de un arbore imens, care atinge pământul cu rădăcinile şi cerul cu vârful coroanei. Mitul este prelucrat în povestea „vrejului de fasole”… Conceptul de „arbore cosmic”, uneori reprezentat şi ca „arbore al vieţii”, este regăsit în toate mitologiile, de la şamanii siberieni, la amerindieni, la vechii egipteni şi mesopotamieni, până în mitologia indiană. Reprezentarea acestuia este diferită dar în toate cazurile este imaginea legăturii cu cerul.

Ca şi în cazurile „Pomului Vieţii”, şi „Axa Lumii” a căpătat în civilizaţiile antice reprezentări mai mult sau mai puţin palpabile.

Munţii, prelungiri ale pământului către cer, au fost mai întâi locuinţă a zeilor apoi o scară spre înalt căpătând o aură de sacralitate.

La japonezi muntele Fuji cu vârul său conic veşnic alb, a constituit un model pefect pentru a fi desemnat drept Axis Mundi. În China un rol similar l-a avut muntele Kun-Lun, la evrei muntele sfânt a fost Sionul, iar la vechii greci muntele Olimp. În hinduism şi în câteva religii din Tibet, muntele sfânt a fost muntele tibetan Kailash. În religia budistă el este văzut ca locul ce găzduieşte clasica „familie sfântă”, formată aici din Shiva, Parvati şi pruncul Ganesha. Munţi sacri se întâlnesc şi la popoarele primitive.

Muntele sfânt a fost unul real sau spiritual. La limita acestora se găseşte Kogaionul dacic. Mulţi au încercat să identifice Kogaionul descris de către Herodot cu unul dintre munţii din Carpaţi dar nici o identificare nu este convingătoare.

Kogaionul dacic sugerat de către Herodot a fost mai degrabă un substantiv comn, un loc sacru, deci existau o serie de „kogaioane”, înălţimi care găzduiau templele închinate zeului, locuri de legătură cu cerul.

Cultul zeilor pe înălţimi este menţionat şi în Biblia evreilor cu ocazia reformei religioase din timpul domniei lui Iosia (641-609 î.e.n.): „A izgonit pe preoţii idolatri, puşi de împăraţii lui Iuda să ardă tămâie pe înălţimi… şi pe cei ce aduceau tămâie lui Baal, soarelui, lunii, constelaţiilor şi întregii oştiri a cerurilor.” (2 Împăraţi; 23:5).

Dacă asupra Kogaionului planează o nesiguranţă privind existenţa lui reală, în alte mitologii sunt semnalaţi o serie de munţi sacrii imaginari. Un astfel de munte este Meru, „raiul” în mitologia din Tibet şi din India. Muntele Meru, cunoscut în limba sanscrită sub numele de Sumeru, are o înălţime de 84.000 „yojan”, adică în jur de 1.082.000 km, ceea ce reprezintă de 85 de ori diametrul Pământului…

Existenţa „munţilor sacri” reali a fost posibilă doar în zonele muntoase dar conceptul este valabil şi pentru zonele de câmpie, acolo unde aceşti „munţi sacri” au fost întruchipuiţi prin construcţii piramidale, precum ziguratele mesopotamiene, egiptene sau cele aztece. Ideea piramidelor drept construcţii ridicate spre cer şi spre zei este una prezentă în mai toate mitologiile. Unul dintre cele mai vechi artefacte de acest gen vine din cultura Tisa, sub forma unui mic altar piramidal, descoperit la Kokenydomb şi datat în prima parte a mileniului al V-lea î.e.n., atunci când în Egipt încă nu apăruse idea construirii piramidelor.

Din Egipt vine însă un alt „axis mundi”, sub forma obeliscurilor înălţate spre cer. Cel mai vechi obelisc egiptean a fost identificat în în On sau Iun, „Oraşul Soarelui”. El a fost ridicat aici, nu întâmplător, în jurul anilor 3.500 î.e.n. În zona budistă apar o serie de temple ridicate pe coline artificiale. Aceste adevărate complexe sunt cunoscute sub mai multe denumiri, în funcţie de zonă, cel mai utilizat fiind cel Stupa.

Axis Mundi apare sub forme multiple, fiind reprezentat atât prin obiecte naturale: un copac, un munte, o piatră, etc., fie de obiecte făcute de om: obelisc, turn, stâlp, construcţii cu caracter religios: pagodă, templu, biserică, minaret sau prezentat doar simbolic.

Unul dintre aceste simboluri este mandala. simbol sacru esenţial în religia budistă, obiect ritualic şi imagine simbolică, o hartă a cosmosului sau model a Universului. Simbolistica este multiplă incluzând şi pe cel de „Axis Mundi”. Forma de bază a majorității mandalelor este un pătrat cu patru porți care conține un cerc cu un punct central . Fiecare poartă este în forma generală a unui T. În mandala, cercul exterior al focului simbolizează de obicei înțelepciunea. Simbolul budist va fi preluat cu o simbolistică mai săracă şi cu mai puţin suces de către creştinism, sub forma diagramei numite „Hatra T-O”.

„Harta T-O” a fost elaborată în secolul VII e.n. de către Isidor din Sevillia, care prezintă pământul solid sub o formă circulară şi înconjurat de Ocean, redat sub forma unei roţi de apă. Pământul apare împărţit de un „T”, în trei părţi: Europa, Asia şi Africa, iar piciorul „T”-ului, „Axis Mundi”, trece prin Ierusalim. De fapt acest model exista deja din secolul al VI-lea î.e.n. şi reprezenta Harta Babilonului, care la acel moment era considerat a fi centrul lumii iar axa lumii era considerat Eufratul.

Axis Mundi a devenit un concept fundamental în credinţa creştină unde el este reprezentat de „Crucea lui Iisus”, o scară prin care credincioşii pot ajunge la Dumnezeu.

Conceptul de „Axă a Lumii” a născut mai târziu conceptul de „Omphalos”, adică „Buricul Pământului” sau „Centrul Lumii” şi a fost prelucrat în „Florii Vieţii”, concept dezvoltat în special în Kabbalah, sub forma Arborelui Sephirotic.

Floarea Vieţii şi-a pierdut în mare parte sensurile primare, atunci când ea reprezenta un simbol solar şi, prin multiplicare, a devenit mai curând un motiv decorativ. Simbolul datează cel puţin din Epoca bronzului sub forma „rozei cu şase petale” şi la fel ca alte simboluri solare, a fost răspândit pe întreg pământul. Una dintre cele mai vechi prezenţe este semnalată la Micene, unde apare în anii 1600 î.e.n. apoi, în 645 î.e.n. este semnalată ca decor de podea în palatul lui Ashurbanipal, după ce între secolele al VIII şi al VII-lea î.e.n. apare prezentă pe o piesă din Cipru. În secolul I î.e.n. „Floarea vieţii” apărea în mozaicurile romane, în palatul lui Irod dar şi pe o piatră din Osirionul de la Abydos cu menţiunea lămuritoare „Zeul Nil”. Mai apoi va fi prezentă cam peste tot în lume…

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/5.2.3.11-Arborele-Vieţii-4.jpg?fit=261%2C387https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/5.2.3.11-Arborele-Vieţii-4.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiDin cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să comunice cu zeii, să găsească o cale către aceştia. Astfel s-a născut ideea unui „arbore cosmic”, o scară ce leagă pământul de cer. Ideea unei astfel de legături vine dintr-o filozofie primitivă şi apoi a fost dezvoltată de marile...Pentru cei care știu să gândească singuri