Un model de cruce aparte este „ankh”-ul egiptean, un simbol hieroglific care a fost frecvent utilizat pentru a reprezenta cuvântul „viață“ şi apoi în artă ca un simbol al vieţii. Existenţa simbolului este consemnată încă din anii 3000 î.e.n.

Oarecum asemănător şi provenind cam din aceiaşi perioadă de timp, este consemnat şi simbolul „tyet”, numit uneori „nodul lui Isis” sau „brâul Isis”.

Tyetul seamănă cu un ankh diferenţa făcând-o faptul că brațele sale sunt lăsate în jos, nu desfăcute lateral. Sensul său de „bunăstare” sau „viață” nu diferă prea mult cel al ankh-ului. Originile ankh-ului egiptean nu sunt cunoscute, dar simbolismul său pare să fie diferit de cel al crucilor solare. Există totuşi o teorie care susţine că ankh a fost un simbol al răsăritului de soare. Bucla ar reprezenta soarele în creştere peste orizontul reprezentat de bara orizontală. Braţul vertical de sub cel orizontal ar fi calea urmată de astru…

Mai aproape de realitate, având în vedere şi înţelesul semnului, pare că în „cheia vieţii” este o îmbinare între falusul masculin şi vulva feminină. Lucrul este cu atât mai credibil cu cât în cultura antică un loc important l-a avut misterul vieţii, care a dus la sacralizarea organelor genitale, atât cel masculin cât şi cel feminin. Ipoteza poate fi susţinută şi de „Oglinda lui Venus” practic un ankh răsturnat (♀), un simbol apărut în antichitatea târzie şi folosit pentru a o indica pe zeiţa romană Venus dar şi uterul feminin ori fertilitatea. În multe împrejurări ankh-ul apare asociat cu alte două simboluri vechi, cu was și djed, împreună semnificând viața, stăpânirea și stabilitatea.

În credința egipteană, viața era o forță abstractă care circula în întreaga lume iar oamenii apar drept manifestări ale acestei forțe. Deci în momentul în care o persoană moare, viaţa s-ar putea reînnoi şi acest lucru era posibil prin intermediul „cheii vieţii”, care deseori este un accesoriu al zeilor. În aceiaşi credinţă, faraonii primeau la naştere o amuletă sub formă de ankh.

În perioada epocii bronzului, mai cu seamă între anii 2000-1500 î.e.n., populaţiile din Siria şi Canaan au adoptat multe motive artistice egiptene, inclusiv hieroglife iar ankh-ul a devenit un simbol popular în Orientul Apropiat. El este regăsit între hieroglifele anatoliene pentru a reprezenta cuvântul „viață”. În Creta el este alăturat labrysului – dubla secure, un simbol al puterii specific minoic. Interesantă este apariţia ankh-ului alături de „Soarele înaripat” pe un sigiliu al regelui iudeu Ezechia, mai ales în condiţiile în care acest rege este cunoscut pentru măsurile energice care vizau revitalizarea închinării către Yahweh, distrugând simbolurile străine şi chiar a şarpelui Nehushtan, şarpele de bronz ridicat de Moise în pustiu.

În primul mileniu de dinaintea erei noastre, ankh-ul egiptean pare să fi devenit emblema zeiţei-lună cartagineze Tanit. Fără o legătură directă cu simbolul egiptean a fost identificat un motiv similar în situl ucrainean Sabatynivka. Piesa în cauză datează din mileniul al II-lea î.e.n. şi este încadrată în civilizaţia Cucuteni – Trypillia.

Ankh-ul pare să stea la baza simbolului cunoscut sub numele de staurogram, asemănător cu „labarumul lui Constantin”, utilizat în manuscrise creştine din jurul anului 200 e.n.

În Egipt, ankh-ul a continuat să fie folosit şi după creştinarea populaţiei. Între sec. IV şi VI e.n. vechiul simbol păgân a devenit „crucea ansata”. Cel mai timpuriu exemplu a unei cruciansate provine dintr-o copie a Evangheliei lui Iuda din secolul al III-lea. Este perioada în care crucea solară va începe să fie asociată şi lui Iisus…

Între secolul I şi IV sub influenţa iconografiei lui Attis, Iisus a fost reprezentat în chip de miel sau păstor. În tot acest timp simbolul major creştin a fost peştele iar el va rămâne prezent multă vreme, şi după ce crucea a fost inclusă în simbolistica creştină. De remarcat este faptul că iniţial această cruce este cea solară nu actuala cruce creştină.

Nu este foarte clar de unde a provenit în creştinism simbolistica peştelui. Prezentarea lui Iisus drept „Marele peşte” este plasată în scrierile evanghelice, dar acestea par mai mult să da o explicaţie titulaturii. Şi acrostihul grecesc IHTIS, adică „Peştele” face acelaşi lucru, mai ales că expresia de la care ar proveni: „Iesous Christos Theou Uios Soter” adică „Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”, este una forţată. Este posibilă o explicaţie astrologică, cea a faptului că în jurul anului zero Pământul intra în zodia Peştilor. Aceiaşi schimbare în înfăţişarea zeului suprem s-a remarcat şi în momentul intrării Terrei din zodia Taurului în Berbec…

Apariţia crucii în creştinism nu a fost determinată de povestea crucificării zeului, ci pentru promovarea lui Iisus drept zeu al Soarelui deci egal cu ceilalţi zei solari ai timpului. Astfel Iisus încearcă să se impună drept „Noul Soare” şi să ia locul vechilor zei, fie prin preluarea din simbolurile acestora, fie asociindu-li-se acestora simboluri creştine sau ipostaze desprinse din biografia lui Iisus. Basoreliefuri copte îl prezintă pe Dionysus sau Bacchus purtând alături de clasicul ciorchie şi crucea creştină. O stelă egipteană îl prezintă pe „zeul” Antinous cu două simboluri: crucea creştină, dar sub forma djed-ului egiptean, şi strugurele lui Dionysus. Celebră este şi gema berlineză, care îl prezintă pe Orfeu răstignit. O altă gemă păstrată la Würzburg, îl înfăţişează pe Attys, „Bunul păstor”, însoţit de inscripţia „Iesous”. Pe faţa opusă apare zeul solar egiptean Horus cu inscripţia „Christos”. Această manevră iconoclastică, prin care Iisus şi-a însuşit imaginea altor zei sau alţi zei au primit simboluri creştine, a constituit un adevărat catalizator în impunerea zeului creştin.

Povestea crucificării lui Iisus era cunoscută dar nu simbolică. Asemeni zeilor epocii Iisus se sacrificase dar nu suferind pe crucea creştină ci pe o „spânzurătoare” sub formă de stâlp, un „stauros”, aşa cum apare descrisă în primele forme ale evangheliilor, fie pe „crux commissa” adică crucea în „T”, aşa cum este ilustrată execuţia de la primele reprezentări şi până în Evul Mediu.

Abia sub pontificatul papei Celestin I (422 – 432) apare prima reprezentare oficială a crucificări, pe poarta bisericii Sf. Sabina de pe colina Aventin dar şi în acestă imagine este folosită clasica „crux commissa” utilizată pentru „crucificarea” condamnaţilor din Imperiul Roman. Crucea creştină din iconografia de astăzi apare drept simbol doar la finele sec.V-lea şi abia la Sinodul Trullanic din anul 691 s-a acceptat prezentarea unui tânar anonim pe cruce, personaj care a primit mai apoi identitatea lui Iisus. Practic se poate spune că acela a fost momentul în care Biserica a oficializat reprezentarea lui Iisus pe cruce.

Reacţia întârziată a Bisericii la adoptarea imaginii lui Iisus pe cruce este explicabilă. Dacă asocierea „Marelui Peşte” cu crucea solară era una onorabilă, împotriva scrierilor evanghelice, cea cu „spânzurătoarea” – un supliciu rezervat doar tâlharilor şi criminalilor, era degradantă. Imagini cu Iisus spânzurat apăruseră însă aşa că singura corecţie care s-a putut face a fost transformarea clasicei spânzurători în una specială, cea sub forma crucii creştine de astăzi. Această diferenţiere este sesizabilă în prezentarea crucificării lui Iisus între cei doi tâlhari.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/3.3.0-Ankh-sau-„Crucea-vieţii”.jpg?fit=350%2C384https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/3.3.0-Ankh-sau-„Crucea-vieţii”.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiUn model de cruce aparte este „ankh”-ul egiptean, un simbol hieroglific care a fost frecvent utilizat pentru a reprezenta cuvântul „viață“ şi apoi în artă ca un simbol al vieţii. Existenţa simbolului este consemnată încă din anii 3000 î.e.n. Oarecum asemănător şi provenind cam din aceiaşi perioadă de timp,...Pentru cei care știu să gândească singuri