Din cele mai vechi timpuri, cerul a fascinat omul. Acolo locuiau zeii, de la care se aşteptau semne prevestitoare de bine sau rău. Au urmărit luna, soarele şi stelele. Astfel, au ajuns să descopere intuitiv, o serie de fenomene astronomice care par surprinzătoare pentru vremurile respective. Aceste cunoştinţe au existat la toate popoarele antice, dar cele mai multe informaţii de acest gen vin din Mesopotamia, acolo unde ele au fost înscrise pe tăbliţe de lut ars, suport care s-a dovedit mai rezistent în timp decât papirusurile egiptene. În plus, faţă de preoţi-astronomi egipteni, mesopotamienii nu au făcut un secret din descoperirile lor, iar scrierea a fost un „bun comun”, nu o „ştiinţă tabu”, stăpânită doar de casta scribilor, aşa cum s-a întâmplat în Egipt sau China.

Astronomii de pe valea Eufratului au adunat observații și divinații din scrieri care îşi au originea în vechiul Sumer, mereu însă completate şi reinterpretate. Însemnările de pe tăbliţe de argilă sumeriene, care îmbină astronomia cu divinităţile vremii, provin încă din anii 3500-3200 î.e.n. Alături de acestea, mai există şi o sumedenie de sigilii, stele şi acele pietre de graniţă – kudurru, pe care apar simboluri cereşti şi mitologice.

Cea mai veche scriere astronomică ajunsă până la noi este cunoscută sub numele de Trei Stele Fiecare, un text scris sau mai corect spus rescris în sec.XII î.e.n. Textul face o împărţire a cerului între principalii zei sumerieni: emisfera nordică aparținea lui Enlil , ecuatorul lui Anu , iar emisfera sudică lui Enki.

Mai apoi, în jurul anului 1000 î.e.n., a fost compus catalogul MUL.APIN, care enumără printre altele, 17 sau 18 constelații „zodiacale”, reduse prin secolul al V-lea, la 12 constelaţii, cele preluate de către greci în secolul al IV-lea î.e.n. şi cunoscute astăzi în clasicul zodiac.

Descrierea stelelor din MUL.APIN, prezintă însă un moment din secolul XXIII î.e.n., când la echinocţiul de primăvară, Soarele era aproape de Pleiade în constelaţia Taurului, deci înainte ca Soarele să intre în Berbec. Schimbările apărute în zodiacul actual faţă de cel babilonean se datorează fenomenului de precesie a echinocţiilor, un ciclu de 25.772 de ani, care a fost descris pentru prima dată de către Hipparchus în jurul anului 130 î.e.n., dar probabil că fenomenul era cunoscut cu mult înainte. Lucrarea pierdută a lui Hipparchus privind precesia a fost adusă în atenţie în sec.II e.n de către Ptolemeu.

Zodiacul, al cărui nume înseamnă „Cercul animalelor”, urmăreşte calea aparentă a Soarelui pe cer, pe parcursul unui an de zile, iar prima reprezentare clasică a acestuia este „Zodiacul de la Dendera”, care a fost datat în anul 50 î.e.n. pe baza a două eclipse, ce apar figurate pe artefact: cea de soare din 7 martie 51 î.e.n. şi eclipsa lunară din 25 septembrie 52 î.e.n.

Studiul Zodiacului de la Dendera mai remarcă însă şi faptul că poziţia celor cinci planete reprezentate are o configurație care apare o dată la o mie de ani. Cum reprezentarea din capela dedicată lui Osiris, adiacentă templului zeiţei Hator, nu a fost elaborată în anul 50 î.e.n. iar asta înseamnă că are la bază observaţii egiptene mai vechi, deci cel puţin cu 1000 de ani înainte.

         

De fapt, pe pereţii mormitelor faraonilor, dar mai ales pe tavanul acestora, apar deseori reprezentări a cerului în viziunea vechilor egipteni, diferite faţă de percepţia care ne-a fost transmisă de astronomia mesopotamiană.

Observaţiile şi reprezentările cereşti ale vechilor egipteni vin cel puţin din aceleaşi timpuri cu cele mesopotamiene. Din perioada Naqada III, adică dintre anii 3200 și 3000 î.e.n., provin câteva artefacte interesante. Cel mai cunoscut dintre acestea este „Paleta lui Narmer”. O analiză a imaginilor care apar pe paletă, par să evoce atât o imagine a cerului, cât şi un eveniment astronomic care s-a petrecut la acel moment, mai exact o eclipsă de soare, identificată ca fiind cea din 25 decembrie 3117 î.e.n.  Tot o imagine astronomică este văzută şi pe fragmentul din „Paleta oraşului Abydos” sau „Paleta libiană”aflată în muzeul din Cairo.

Spre deosebire de majoritatea popoarelor antice, egiptenii aveau un calendar solar, un an împărţit în 12 luni de câte 30 de zile, la care se adăugau 5 zile suplimentare. Încă din timpul dinastiei a optsprezecea (1550 – 1292 î.e.n.), lunile egiptenilor apar guvernate de câte un zeu care, în prima zi a lunii, era cinstit printr-un festival. Zeii lunilor egiptene sunt consemnaţi astfel: zeița Thy din prima lună, apoi Ptah, Hathor, Sekhmet, Min, Rkh-Wr, Rkh-Nds, Rnwtt, Khonsu, Khnt-Khnty, Ipt și Re-Harakhty. Mai sunt incluse 5 zeiţe, cinci zei şi doi hipopotami (Rkh-Wr și Rkh-Nds). Toate aceste divinităţi sunt redate pe un ceas cu apă din alabastru, datat în timpul domniei lui Amenhotep al III-lea (1397-1360 î.e.n). Aceleaşi zeităţi şi în aceiaşi ordine, doar hipopotamii fiind înlocuiţi cu şacali, sunt figurate pe plafoanele mormintelor lui Ramses I (1290-1223 î.e.n.) și Ramses al II-lea (1174-1147 î.e.n.). În aceste două reprezentări, în centru se găseşte un pilar, simbol al lui Thoth, stăpânul celor cinci zile suplimentare.

      

Zeii egipteni ai lunilor erau considerați sacrii şi nouă sute de ani mai târziu, în vremea lui Alexandru cel Mare.

Înainte de sec. al III-lea î.e.n. zeii lunilor vor fi asociaţi semnelor zodiacului. Faptul este atestat de către Appollonius Rhodius, bibliotecar șef la Alexandria. Herodot, care a vizitat Egiptul, scrie în a doua carte a Istoriilor sale că la egipteni „fiecare lună și fiecare zi aparține unuia dintre zei”.

Nu se ştie în ce măsură cele 12 luni solare egiptene au influenţat apariţia calendarului lunar cu 12 luni, întocmit prin anul 1800 î.e.n. de către mesopotamieni şi a definirii celor douăsprezece zodii, dar modelul celor doisprezece zei guvernanţi a lunilor a fost preluat de către de popoarele antice, iar cifra 12 a devenit simbolică pentru toate mitologiile ulterioare, şi astfel regăsim „Cei doisprezece zei din Olimp”, „Cele douăsprezece triburi israelite” sau „Cei doisprezece Apostoli”…

Diodorus Siculus, un istoric grec din secolul I î.e.n., afirma în Bibliotheca Historica, că la babilonienii erau doisprezece zei majori care guvernau câte o lună și unul dintre cele douăsprezece semne zodiacale.

În 293 î.e.n., lunile orașului Demetrias din Tesalia au fost numite după cei doisprezece „olimpici”. Aceasta este cea mai timpurie asociere a zeilor din Olimp cu lunile anului.

Cam în aceiaşi vreme, cei douăsprezece zei, sub numele de Di Consens, au fost adoptaţi şi la Roma, dar numele lunilor romane nu au fost luate după cele ale zeilor din Panteonul roman, cu excepţia lunilor martie (de la zeul Marte) şi iunie (zeiţa Iuno). De fapt, iniţial numai primele patru luni au căpătat un nume, apoi lunile au fost numerotate, conform unui obicei roman după care, primii patru copii ai unei familii primeau un nume la alegere, apoi următorii erau numiţi Quintus, Sextus etc. În anul 44 î.e.n., luna Quintilis a fost redenumită „iulie” pentru a-l comemora Iulius Caesar, iar în 8 î.e.n., numele de Sextilis a fost schimbat în „august” pentru a-l onora pe împăratul Augustus. După schimbarea de calendar, care a făcut ca prima lună din an devină ianuarie, nu martie, primele două luni au fost redenumite şi ele după zeul Ianus, cel cu două feţe şi zeul Februs, care era considerat stăpânul bogăţiilor subpământene.

Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/12/2.9.4-coperta.jpg?fit=459%2C454https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/12/2.9.4-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorDin cele mai vechi timpuri, cerul a fascinat omul. Acolo locuiau zeii, de la care se aşteptau semne prevestitoare de bine sau rău. Au urmărit luna, soarele şi stelele. Astfel, au ajuns să descopere intuitiv, o serie de fenomene astronomice care par surprinzătoare pentru vremurile respective. Aceste cunoştinţe au...Pentru cei care știu să gândească singuri