Studiind atent cerul vreme îndelungată, astologii mesopotamieni identificaseră o întreagă serie de fenomene cereşti.

Ei au realizat repede că pe bolta nopţii sunt două feluri de „stele”. Dacă marea majoritate sclipeau intermitent şi îşi păstrau poziţia pe boltă, mai erau şi câteva care luceau, emanând o lumină continuă şi care, pe parcursul anului, se deplasau în raport cu stelele fixe. Ele au fost considerate „stele rătăcitoare“ sau „pribege”, termenul grecesc dând naştere numelui actual de „planetă”.

 

Primele informaţii astronomice scrise provin din Babilon, din secolul al VII-lea î.e.n, dar acestea au la bază observaţii mai vechi. Între aceste documente astronomice babilonene se numără „Tăbliţele lui Venus”, catalogul stelelor MUL.APIN, întocmit în jurul anului 1000 î.e.n. şi Enuma Anu Enlil, o serie de 68 sau 70 comprimate, care reuneşte astrologia babiloneană inclusiv mișcările planetelor vizibile cu ochiul liber: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Ca şi în alte culturi, acestea au fost considerate zeităţi sau drept emisari ai zeilor.

Prima planetă care a atras atenţia astronomilor antici a fost Venus, intens studiată şi venerată în mod deosebit.

„Tăbliţa lui Venus” sau „Tăbliţa lui Ammisaduqa”, numită aşa după numele regelui mesopotamian care, între anii 1582 – 1562 î.e.n., a pus să se copieze datele mai vechi, cuprinde observaţii înregistrate pe o perioadă de 21 de ani (!) asupra planetei Venus. În acest fel, s-a constatat că Venus urcă şi coboară pe bolta cerească, descriind câte o „stea în cinci colţuri”, iar după 40 de ani revine la locul iniţial, încheind astfel un ciclu complet. Aşa, cei „40 de ani” s-a impus drept o perioadă sacră. Din acest motiv, cifra „40” este invocată de peste o sută de ori în Biblie, şi asta în momentul în care se doreşte să se confere unui personaj sau a unei întâmplări o aură de sacralitate sau credibilitate.

Cele cinci planete identificate au fost asociate zeilor mesopotamieni: Mercur – Nebu; Venus – Ishtar;  Marte – Nergal; Jupiter – Marduk şi Saturn – Ninib. Acestora li se adăuga Soarele – Shamash şi Luna – Sin. Erau consemnate astfel şapte „zeităţi planetare”. În unele cazuri alături de acestea apare alăturat şi Pământul…

O listă bilingvă din timpul lui Hammurabi, aflată la British Museum, dă şi o ordine, în funcţie de importanţă, ale acestor zeităţi: Sin, Shamash, Marduk, Ishtar, Ninip, Nebo şi, pe ultimul loc, Nergal. Şi alte mitologii au preluat modelul…

Mitologia Soarele Luna Mercur Venus Marte Jupiter Saturn Terra
Babilon Utu / Shamash Nanna / Sin Nisaba / Nabu Inanna / Ishtar Nergal Marduk Ninib /  Ninurta  
Egipt Amun-Ra Khonsu Anubis Hathor / Isis Thoth  
Hindu Surya Chandra Budha Shukra Mangala Guru, Brihaspati Shani Prithvi
Greacă Helios, Apollon Selene, Artemis Hermes Aphrodite Ares Zeus Kronos Gaia
Romană Sol, Apollo Luna, Diana Mercur Venus Marte Jupiter Saturn Terra

Actualele denumiri ale planetelor, ca şi cele ale zilelor săptămânii, provin din mitologia greco-romană, dar la baza acestor zeităţi stau zeii mesopotamieni.

Mercur este mesagerul înaripat al zeilor. El a fost, de asemenea, zeul hoților, a comerțului și a călătorilor. Cel mai probabil, planeta și-a luat numele de la viteza cu care se rotește în jurul Soarelui.

Nabu a fost zeul patron al scribilor, alfabetizării și înțelepciunii. El a fost zeu oracolar și patron al artelor raționale. Cultul său s-a răspândit şi în Egiptul antic, fiind una dintre cele cinci zeităţi non-egiptene cinstite la Elefantina. El apare menţionat şi în Biblie (Isaia 46:1 și Ieremia 48:1) iar în vremuri elenistice a fost identificat uneori cu zeul Apollo. Ca zeu al alfabetizării și înțelepciunii, romanii l-au alăturat lui Mercur iar egiptenii lui Thoth .

 

Marte este numit după zeul roman al războiului. Planeta și-a luat numele din faptul că este culoarea sângelui. Zeul roman Marte îşi are originea în vechiul zeu etrusc Mavors era invocat ca protector al muncilor câmpului. Problemele de delimitare a terenurilor agricole, de apărare a gospodăriilor și recoltelor contra incursiunilor de prădăciune, îl învestesc pe același zeu cu atributul de zeu al războiului. Mai apoi, sub influenţa culturii greceşti, el a fost identificat cu Ares.

Nergal, în unele scrieri apare ca un zeu al războiului şi în parte pare să fi fost o divinitate solară, dar reprezentativă numai pentru o anumită fază a soarelui, cea care aduce arşiţă şi distrugere. Astfel ajunge să fie identificat drept zeu al distrugerii şi al lumii interlope.

Jupiter a fost regele roman al zeilor. Având în vedere că Jupiter este cea mai mare planetă din sistemul nostru solar, este logic că planeta a fost numită după cel mai important zeu.

Marduk a fost un zeu care s-a impus destul de târziu ca zeu suprem în Babilon, în vremea lui Hammurabi (sec. XVIII-lea î.e.n). Etimologia numelui face trimitere spre zeul sumerian al soarelui. Tot în perioada Hammurabi, Marduk a fost asociat cu planeta Jupiter.

Saturn a fost iniţial zeul roman al agriculturii și recoltei. Planeta ar fi putut să-și fi primit numele de la culoarea sa aurie, ca un câmp de grâu. Sub influenţa mitologiei greceşti el va fi identificat cu titanul Kronos.

Biblia ebraică (Amos; 5:26) îl menţionează drept „Steaua lui Remfan”, care apare cu o conotaţie negativă şi în Faptele Apostolilor (7:43).

Ninurta este cunoscut şi sub numele de Ninĝirsu. În primele înregistrări, el este un zeu al agriculturii și al vindecării, care eliberează oamenii de boală și de puterea demonilor. Mai târziu, asemeni zeului Marte, el a devenit şi o divinitate a războiului, deși și-a păstrat multe dintre atributele sale agricole anterioare.

Venus era zeița romană a iubirii și frumuseții, deci un nume potrivit pentru această planetă strălucitoare. Civilizațiile antice credeau că Venus era două stele diferite – Steaua de dimineață și Steaua de seară. Cu toate acestea, un sigiliu cilindric mesopotamian din perioada Jemdet Nasr (3100–2900 î.e.n) indică faptul că vechii sumerieni știau deja că steaua de dimineață și cea de seară erau același obiect celest. Ei au asociat planeta Venus cu străvechea lor zeiţă Inanna cu mult înainte ca zeii planetari să-şi facă apariţia.

Inanna / Ishtar are cea mai lungă istorie. Ea a fost venerată inițial în Sumer, încă din perioada Uruk (c.4000 – c.3100 î.e.n.) și ulterior a fost cinstită de toate popoarele locuitoare de-a lungul Eufratului sub numele de Ishtar. Cunoscută drept „Regina Cerului “ ea avea ca principale simboluri leul, o stea cu opt colțuri şi un însoţitor personal, iniţial zeiţa Ninshubur înlocuită apoi de divinitatea masculină Papsukkal.

După căsătoria ei cu păstorul divin Dumuzid, zeiţa va fi asociată tot mai mult cu iubirea şi sexualitatea.

Cultul său a continuat să se întărească şi să se extindă, astfel încât asirieni au plasat-o la rangul de cea mai înaltă zeitate din panteon, chiar peste Ashur, zeul lor naţional. Cultul lui Ishtar a continuat să înflorească până între secolele I și VI e.n. când, sub presiunea creştinismului, a intrat în declin deși în unele părți ale Mesopotamiei cultul său s-a păstrat până în secolul al XVIII-lea. În lupta împotriva cultului vechii Inanna, creştinismul va identifica planeta Venus cu nefastul Lucifer…

În nord-vestul semit străvechea zeiţă sumeriană a devenit Anat, cunoscută de către greci drept zeiţa-sirenă Atargatis.

La fenicieni, zeiţa a primit numele de Astarte, care ulterior a influențat dezvoltarea zeiței grecești Afrodita.

Cultul Inanna-Ishtar poate să fi fost introdus în regatul iudeu, în timpul domniei regelui Manase. Cu toate că Inanna însăși nu este menționată cu numele în Biblie, Vechiul Testament conține numeroase aluzii la cultul ei. Profetul Ieremia afirmă că Regina Cerului a fost adorat de femei care au copt prăjituri pentru ea. Ezechiel (8:14) îl menționează pe soțul lui Inannei, zeul-păstor Tammuz și descrie un grup de femei îndoliate de moartea lui.

La romani, Afrodita a devenit zeiţa Venus, care la origine a fost însă o divinitate italicã veche, nu foarte importantã, şi proteja culturile de legume. Încã dinainte de fondarea Romei ea avea un sanctuar dar nu o cheama încã Venus, ci Frutti, posibil o alterare etruscã a Afroditei. Începând cu secolul al II-lea î.e.n. Venus dobândeşte însă o autoritate considerabilã în cultele romane, ba chiar i-a fost dedicată o zi a săptămânii – Dies Veneris – zi cu semnificaţii speciale şi în creştinism. De fapt, creştinii timpurii au adaptat frecvent iconografia păgână potrivit scopurilor creștine. În Evul Mediu au fost adaptate elemente ale iconografiei Afroditei / Venus și aplicate nu numai Evei și prostituatelor, ci și sfintelor şi chiar Fecioarei Maria. Creştinii din est au reinterpretat povestea nașterii Afroditei ca o metaforă pentru botez. O stelă coptă din secolul al VI-lea e.n, prezintă un personaj feminin purtând scoica Afroditei ca semn că este botezată.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/12/2.7-coperta.jpg?fit=360%2C427https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/12/2.7-coperta.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiStudiind atent cerul vreme îndelungată, astologii mesopotamieni identificaseră o întreagă serie de fenomene cereşti. Ei au realizat repede că pe bolta nopţii sunt două feluri de „stele”. Dacă marea majoritate sclipeau intermitent şi îşi păstrau poziţia pe boltă, mai erau şi câteva care luceau, emanând o lumină continuă şi care,...Pentru cei care știu să gândească singuri