După ce Dumnezeu s-a refugiat în cer, sau a rămas acolo departe de ochii oamenilor, peste Pământ a urmat să domnească „unsul” său, de regulă zeul-soare…

De fapt, Soarele a fost zeul omenirii chiar înainte de elaborarea unui zeu suprem infinit. Cultul solar a fost extrem de răspândit în preistorie, practic în toate civilizaţiile umane cunoscute. De la aceste civilizaţii au rămas primele reprezentări grafice ale marelui zeu, sub forma unor semne solare.

Soarele a rămas ca principală divinitate în vechile societăţi agricole, dar evoluţia ulterioară a omenirii a făcut ca paşnicul zeu solar să treacă în plan secund, zeii războinici sau zeii atmosferici, devenind mai importanţi pentru multă vreme. Doar mitologia egipteană va păstra zeul-soare la loc de cinste sub forma zeului RA sau RE.

Ra apare drept zeu suprem încă din anii 2500 – 2400 î.e.n. dar nu individualizat, ci asociat unor divinităţi importante sau zeilor supremi de la data respectivă, precum Horus, Atum sau Amun, cei care poartă discul solar drept simbol al puterii divine.

În concepţia vechilor egipteni Soarele reprezintă în fapt imaginea pământeană a divinităţii primordiale, zeul creator apărut din şi prin sine însuşi.

La Heliopolis „Oraşul Soarelui”, s-a dezvoltat o teologie solară detaliată, care se generalizase deja în perioada Regatului Vechi.

Soarele, asociat lui Horus, parcurge un drum ciclic pe bolta cerului în „barca cerească”. În „Barca milioanelor de ani” se mai găsesc: Wadjet – cobra regală, apoi Seth – zeu malefic, Maat – zeiţa adevărului, precum şi 1.000 de mici genii înarmate. Însoţitorii au menirea de a apăra divinitatea de şarpele Apophis. Pe acest drum zeul capătă trei aspecte.

Dimineaţa apare sub forma unui scarabeu şi se numeşte Khepri, nume care înseamnă „a deveni”, apoi soarele devine Ra-Horakhty pentru ca la apus să se transforme în Atum-Ra, cu sensul că misiunea zilnică s-a încheiat urmând ca barca lui Ra să treacă în regatul subteran, prin 12 porţi şi prin 12 peşteri. În cea de-a cincia peşteră se află Osiris, cel care judecă morţii…

În anul 1379 î.e.n., pe tronul Egiptului urcă Amenhotep IV. Dacă până atunci zeul-soare apărea în asociere cu alţi zei, noul faraon a dat ordin să se construiască în complexul de la Karnak, un templu dedicat zeului solar Aten, reprezentat prin discul solar şi declarat drept zeu unic. Amenhotep IV se autoproclamă „Mare Preot” al cultului monoteist iniţiat.

În al şaselea an de domnie, faraonul îşi schimbă numele în „Akhenaton”sau „Akhenaten” adică  „Servitor al lui Aton”şi proclamă adeziunea monoteistă a ţării la cultul zeului Aten, cel care i-ar fi protejat domnia.

El construieşte apoi oraşul Akhetaton, azi Tell-al-Amarna, care devine capitala regatului Egipt şi încearcă eradicarea cultelor celorlaţi zei. După moartea faraonului survenită în anul 1362 î.e.n., Tutankhamon, succesorul său, revine la vechiul cult politeist de la Karnak.

Templul construit de Amenhotep la Karnak, este cunoscut sub numele de Gempaaten. După moartea sa, construcţia a fost vandalizată, ca şi capitala Amarna…

Din Gempaaten s-au păstrat puţine mărturii. Există o friză reconstituită din bucăţi şi o statuie mutilată. Friza nu dezvăluie mare lucru, dar statuia care îl înfăţişează pe Akhenaton este interesantă şi pare un prototip al unor reprezenări creştine de peste mai bine de un mileniu şi jumătate…

Nu este de mirare că, în ultima sa carte „Moise şi monoteismul”, publicată în 1939, Siegmund Freud a afirmat că Moise era un oficial de la curtea lui Akhenaton şi un susţinător al religiei lui Aten. După moartea lui Akhenaton, Moise a ales tribul israelit care trăia la est de delta Nilului ca să devină poporul său ales, i-a scos din Egipt şi le-a insuflat principiile religiei lui Akhenaton. Ipoteza lui Freud este susţinută şi de o serie de documente dar istoric este mai greu de dovedit.

Printre evidenţele de care am pomenit mai sus, se numără şi celebrul „Imn către Aten” compus de către Akhenaton, care este plagiat de Psalmul 104, din Vechiul Testament. Şi „Cele zece porunci” apar drept un plagiat după „Cartea egipteană a morţilor”…

În dezvoltarea ulterioară a religiei egiptene, Horus, fiul fecioarei Isis şi al lui Orion, a luat în stăpânire Pământul şi în mod firesc a ajuns să se identifice cu soarele. Cum Horus era înfăţişat sub formă de şoim, a apărut şi „Soarele înaripat” un simbol care va face carieră în tot Orientul…

Cunoscut sub numele de Faravahar, „Soarele înaripat” va deveni un simbol esenţial pentru zoroastrism, precursorul spiritual al iudaismului şi creştinismului. Simbolul este şi astăzi cinstit în Iran, nu atât ca simbol religios, ci fiind considerat un simbol naţional.

În secolul al VIII-lea î.e.n., „Soarele înaripat” apare şi la evrei lui Yahweh, ca un simbol al puterii. Există un sigiliu cu acest simbol, flancat de două „ankh”-uri egiptene şi inscripţia ebraică: „posesia lui Hezekiah, fiul lui Ahaz, regele lui Iuda”. Acelaşi simbol apare pe o serie de obiecte ceramice evreieşti, având alături inscripţia „lemelekh” adică „a rgelui (proprietate)”. Pare că simbolul sau puterea acestuia s-a perpetuat în lumea iudaică, ca mărturie putând sta fragmentul biblic: „va răsări Soarele dreptăţii, şi vindecare va fi sub aripile Lui.” (Maleahi; 4:2).

Totuşi, zeul soarelui cel atotputernic, la fel ca şi dumnezeul preistoric, la începuturi a fost femeie… Astăzi, el mai apare în forma feminină iniţială doar în mitologia japoneză sub chipul fecioarei Amaterasu

Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/11/2.2.13-„Sfinxul”-Akhenaton-adorând-Soarele.jpg?fit=487%2C303https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/11/2.2.13-„Sfinxul”-Akhenaton-adorând-Soarele.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorDupă ce Dumnezeu s-a refugiat în cer, sau a rămas acolo departe de ochii oamenilor, peste Pământ a urmat să domnească „unsul” său, de regulă zeul-soare... De fapt, Soarele a fost zeul omenirii chiar înainte de elaborarea unui zeu suprem infinit. Cultul solar a fost extrem de răspândit în preistorie,...Pentru cei care știu să gândească singuri