Dacă zeii s-au născut din „fecioare”, poate este momentul să facem o scurtă incursiune în istoria mitologică a acestui epitet.

În mitologiile antice „Fecioara” a fost o titulatură a mai multor zeiţe, care în esenţă au fost divinităţi ale fertilităţii. Această titulatură, transferată „Mamei născătoare” din creştinism, nu avea în vedere „virginitatea” zeiţei, aşa cum este prezentată astăzi de religia creştină, ci conferea un statut de „sfinţenie”, de „divinitate”.

În limba română au intrat din latină, prin intermediul francezei, două cuvinte cu aceiaşi rădăcină dar cu sensuri, aparent, diametral opuse: „a se prosterna” şi „a se prostitua”. Primul provine din latinul „prosternere” care însemna „a se închina”, iar al doilea din „prostituere” care indica acţiunea de „a se supune”, mai apoi căpătând şi sensul de „a se vinde”, sens care a evoluat spre înţelesul de astăzi al cuvântului.

Să observăm că în latină, sensul celor două verbe nu sunt divergente, ba din contră, ele par să indice două nuanţe ale aceleiaşi acţiuni.

 

O clarificare în acest sens o vom avea dacă ne amintim de celebrele hierodule din templele antice, acele femei-preotese, care practicau „prostituţia sacră” contra-cost, în numele zeului şi în folosul templului. Aceste hierodule sunt semnalate în tot Orientul Apropiat, ca un cult centrat în jurul templelor lui Inanna, cunoscută mai târziu sub numele de  Ishtar. Din acest motiv se presupune că prostituţia sacră, interpretată drept o „căsătorie sacră”, acea „hieros gamos”,  s-a născut ca o interpretare a mitului zeului mesopotamian Dumuzid, mit transpus apoi în afirmaţia că regele avea o „căsătorie sacră”, în folosul poporului, cu Marea Zeiţă, prin marea preoteasă a templului.

Mama lui Romulus şi Remus a fost Rhea Silvia, forțată să devină o virgină a lui Vesta, preoteasă jurată la celibat. Într-o seară însă, Marte, zeul războiului, vine la Rhea în templul lui Vesta și aceasta, în urma vizitei, îi naște pe cei doi băieți gemeni…

Primele informaţii despre „prostituţia sacră” ne-au parvenit prin intermediul lui Herodot, care descrie acest ritual dintr-un templu al Aphroditei din zona asiriană, precizând însă că acest obicei exista şi în Cipru. Conform lui Herodot, acest obicei babilonean obliga fiecare femeie, indiferent de rang, ca o dată în viaţă, să meargă la templu şi să întreţină relaţii sexuale cu un bărbat, fără ca acestea să-i afecteze imaginea de „virgină”. În schimbul acestor relaţii, bărbatul era obligat să achite o sumă de bani spunând: „Te invit în numele lui Mylitta”, varianta asiriană a zeiţei Aphrodita.

 

Echivalenta canaanită a zeiţei Ishtar era Astarte şi, în conformitate cu scriitorul creştin Eusebiu, temple în care se practica „prostituţia sacră” au existat la Aphaca şi Heliopolis (Baalbek), până acestea au fost închise de către împăratul Constantin, în sec. IV e.n.

În zona de civilizaţie elenă, aceste ritualuri sunt atestate în Sicilia, regatul Pontic, în Cappadochia şi în oraşul Corint, unde, în perioada romană, conform lui Strabon (VIII,6,20), templul avea peste o mie de prostituate sacre. Să mai menţionăm că „prostituţia sacră” este semnalată ca ritual divin şi în India, cu precădere în sud.

În Biblia evreiască sunt doi termeni care desemnează „prostituata”: zonah şi kedeshah. Cuvântul „zonah” desemnează o prostituată ordinară pe când „kedeshah”, înseamnă literar „femeie consacrată” iar termenul provine din rădăcina semită „q-d-sh”, care înseamnă „sfânt” sau în termeni biblici „pus deoparte”.

Această diferenţiere va fi păstrată şi în Septuaginta, traducerea grecească a Bibliei evreieşti, dar cum prostituţia sacră este condamnată de creştinism, în Vulgata tradusă de St. Jerome, prin anii 400 e.n., nu mai apare această nuanţare.

Prin prisma hierodulelor, „veşnice virgine” şi a zeităţilor „fecioare”, trebuie privită şi „Fecioara Maria” şi „prostituata-sfântă” Maria Magdalena, care a fost declarată o „zonah” în anul 591, de papa Grigore I şi o „kedeshah” – „sfântă” în aprilie 1969 de papa Paul IV.

Deşi în scrierea Sfântului Ieronim, din anul 383 e.n. este enunţată „fecioria perpetuă a Sfintei Fecioare Maria”, acest fapt este consfiinţit abia de o rezoluţie a Conciliului de la Trullo, din anul 692 e.n., din vremea lui Iustinian al II-lea, care legifera faptul că „Maria a fost şi a rămas fecioară pentru totdeauna”.

În textele vechi ale Noului Testament, Maria este doar o „almah”, adică „o tânără femeie” şi nicidecum o „bethulah” adică „virgină”. Abia în traducerea latină, în Vulgata, „almah” devine „virgo”, adică „domnişoară”.

Dincolo de nuanţările „născătoarelor”, omul primitiv a privit naşterea ca un miracol divin, fără sentimentele de pudicitate care ne încearcă astăzi. În istoria omenirii, Născătoarea a avut o lungă carieră, începută documentar din anii 8000 î.e.n şi continuată până în Europa Medievală…

Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/10/Lepenski-Vir-c.5000-î.e.n.-.jpg?fit=378%2C520https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2018/10/Lepenski-Vir-c.5000-î.e.n.-.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilorDacă zeii s-au născut din „fecioare”, poate este momentul să facem o scurtă incursiune în istoria mitologică a acestui epitet. În mitologiile antice „Fecioara” a fost o titulatură a mai multor zeiţe, care în esenţă au fost divinităţi ale fertilităţii. Această titulatură, transferată „Mamei născătoare” din creştinism, nu avea în...Pentru cei care știu să gândească singuri