Putem știi dacă trăim într-o simulare pe computer? Este lumea noastra cea reală?
Pentru inceput subliniez că articolul este o reacție asupra „curentului” tot mai accentuat ce presupune că lumea noastra este o simulare pe un super computer ; „curent” ce a luat amploare odata cu declarațile publice pe aceasta temă a lui Elon Musk ce a susținut ideea.
Luați în considerare acest lucru: acum nu sunteți acolo unde credeți că sunteți. De fapt, se întâmplă să fii subiectul unui experiment științific care este condus de un geniu malefic.Creierul vostru a fost îndepărtat din corp și este ținut în viață într-o cuvă de nutrienți care se află pe o masă de laborator.Terminalele nervoase ale creierului sunt conectate la un supercomputer care vă alimentează toate senzațiile vieții cotidiene. De aceea credeți că trăiți o viață complet normală.Mai exiști încă? Ești încă „tu”? Și lumea, așa cum o știi, este o ficțiune a imaginației tale sau a unei iluzii construită de acest om de știință?Sună ca un scenariu de coșmar. Dar poți spune cu certitudine că nu este adevărat? Ați putea dovedi cuiva că nu sunteți într-adevăr un creier într-o cuvă?
Demonii înșelători
Filosoful Hilary Putnam a propus această versiune faimoasă a experimentului de gândire a ”creierul într-o cuvă” în cartea sa din 1981, „Reason, Truth and History”, dar este în esență o versiune actualizată a noțiunii filosofului francez René Descartes despre „Geniul malefic” prezentată in lucrarea sa din 1641 denumită ”Meditations on First Philosophy”.
În timp ce astfel de experimente de gândire ar putea părea volubile – și poate un pic tulburător – ele servesc unui scop util. Acestea sunt folosite de filozofi pentru a investiga ce convingeri putem păstra pentru a fi adevărate și, ca rezultat, ce fel de cunoștințe putem avea despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru.
Descartes a crezut că cel mai bun mod de a face acest lucru a fost să începem prin a ne îndoi de tot și de a ne construi cunoștințele începând de acolo. Folosind această abordare sceptică, el a susținut că doar un nucleu de certitudine absolută va servi drept fundație sigură pentru cunoaștere. El a spus: ”Dacă ați fi un căutător adevărat după adevăr, este necesar ca cel puțin o dată în viața voastră să vă îndoiți, pe cât posibil, de toate lucrurile.”
Descartes credea că toată lumea se poate angaja într-o astfel de gândire filosofică. Într-una din lucrările sale, el descrie o scenă în care se află în fața unui foc în cabina sa de lemn, fumându-și pipa.
El întreabă dacă poate avea încredere că pipa este în mâna sa sau dacă papucii sunt în picioare sale. El observă că simțurile lui l-au înșelat în trecut, iar orice a fost înșelător o dată nu mai poate fi de încredere. Prin urmare, el nu poate fi sigur că simțurile sale sunt de încredere.
În jos pe gaura iepurelui
De la Descartes primim întrebări sceptice clasice favorizate de filosofi cum ar fi: cum putem fi siguri că suntem treji chiar acum și nu adormim, visăm?
Pentru a duce această provocare mai departe, Descartes își închipuie că există un demon omnipotent, rău intenționat care ne înșeală, ceea ce ne determină să credem că ne trăim viețile când, de fapt, realitatea ar putea fi foarte diferită de modul în care ni se pare.
”Voi presupune că un demon malefic atotputernic și viclean, și-a folosit toată energia pentru a mă înșela.”
Experimentul de gândire al creierului într-o cuvă și provocarea scepticismului a fost, de asemenea, folosit în cultura populară. Exemple contemporane notabile includ filmul „The Matrix” din 1999 și filmul „Inception” de Christopher Nolan din 2000.
Urmărind o versiune ecranată a unui experiment de gândire, spectatorul poate intra imaginativ într-o lume fictivă și poate explora în siguranță ideile filosofice.
De exemplu, în timp ce vizionăm ”The Matrix”, ne identificăm cu protagonistul Neo (Keanu Reeves), care descoperă că lumea „obișnuită” este o realitate simulată pe calculator, iar corpul său atrofiat este suspendat într-o cuvă cu lichid care susține viața.
Chiar dacă nu putem fi absolut siguri că lumea exterioară este exact în modul în care ne-o prezintă simțurile, Descartes își începe a doua meditație cu o mică strălucire de speranță.
Cel puțin putem fi siguri că noi înșine existăm, pentru că de fiecare dată când ne îndoim, trebuie să existe un „eu” care face îndoielile. Această consolare are ca rezultat expresia celebră ”cogito ergo sum”, sau „gândesc deci exist”.
Deci, da, ar putea fi un creier într-o cuvă și experiența ta în lume ar putea fi o simulare pe calculator programată de un geniu malefic. Dar, fiți siguri, ca gândiți cel puțin!
Articol preluat, tradus și adaptat de pe theconversation.com articol a aparut in data de 27 iunie 2018.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.