Cum funcționează psihoterapia- episodul 5 (părinți în doliu, prima ședință)
Cu ceva timp în urmă, am avut o ședință foarte grea pentru mine ca psiholog, chiar daca am reziliență mare și am zis să o împărtășesc aici cu voi.
Au venit doi oameni în doliu care s-au uitat în ochii mei după ce s-au așezat și n-au spus nimic. Am vorbit eu puțin deschizându-le ușa discuției.
Erau dintr-un sat si au venit trimiși de medicul de familie. Avuseseră un singur băiat de peste 20 de ani și acesta murise recent într-un accident de mașina.
Într-o situație de genul asta psihologul din mine cheamă tot omul care sunt și îmi apar trăiri de amator și patinez între compasiune și milă. Între empatie și identificare. Între luciditatea minții atente și emoționalitatea care zvârle mintea la propriul copil, la frica pentru propriul copil.
Am și spus cu voce tare că m-a copleșit povestea lor dar că îi asigur că fac față precum și că am suficientă experiență să fiu la dispoziția lor și discutăm lucrurile pentru care au venit.
Nu știiau să se exprime în sensul de a descrie stările și suferința manifestată dar i-am ajutat numind eu trăiri și ei aprobau și plângeau. Apoi lăsam o tăcere în care ei să-și șteargă lacrimile și să își recapete suflul și continuam.
Am avut nevoie de 10 ori mai mult autocontrol de a-mi păstra atenția empatică. Când zic autocontrol nu vă imaginați că ma crispez rigid când vorbesc cu oamenii dar ma monitorizez cumva din conștiință să fiu atenta dublu la client și la mine. Ascult ce spune omul și cumva în paralel în mintea mea notez, observ, trag concluzii despre ce spune omul și sunt atentă și la ce simt eu ca participant la ce spune clientul, pentru că dacă simt rezistență, sau observ ca cel din fata mea pare sceptic opresc discuția și spun. Deci prin autocontrol vreau sa spun prezență. Bun, din punctul de prezență, m-am surprins fugindu-mi gândul la Eva, la „aoleul” matern să nu pățească ceva copilul, la mine pe când eram copil, la ce-aș face eu dacă aș fi în locul lor (aspect cel mai toxic posibil) …în fine mi s-au declanșat focare latente de milă.
Mă uitam, observam la fețele celor doi soți că oglindeau suferința recentă, aveau o crispare perplexă și o privire în gol resemnată. Niște linii sub ochi și la colțurile gurii și nasului ca niște pante ce coborau spre pământ. O iritație a pielii la ochi care trădau plânsul în exces. I-am studiat „compasiv” și admirativ pentru simplitatea lor și pentru faptul că și-au făcut loc în suflet să vină la psiholog. Mi-au arătat poze cu fiul lor, mi-au povestit cum coabitau, cum erau prietenii lui, cum era iubita lui, cum are camera, cum stau amândoi zilnic în camera lui și îi ating obiectele și plâng neînțelegând nimic din ce li se întâmplă. Sunt între negare și furie, sunt ba amorțiți ba exasperați. E-n regulă că se au unul pe altul și că se pot susține reciproc. Am vorbit despre vinovăția lor că ei trăiesc și că băiatul a murit, dar i-am întrebat ce cred ei c-ar vrea băiatul ca ei să facă, și-au oftat că sunt siguri că fiul lor ar fi vrut ca ei să trăiască demn în continuare.
Acești oameni nu mai au scop în viață și sunt derutați să trăiască daca le-a murit copilul. Am răsucit împreună niște posibile idei despre cum ar putea viitorul lor să prindă viață din nou și deși ei au fost sceptici au recunoscut că nu știu ce-i așteaptă , asta însemnând și bune și rele și surprize.
În fine, le-am povestit din alte cazuri (fără să dau nume sau date exacte) travaliul doliului altor persoane, am anticipat puțin viitorul si apoi s-a terminat ședința care începuse foarte intens și pentru că am lăsat să se cheltuiască energia care era de cheltuit în cabinet, astfel încât la final eram toți trei descărcați cu efect de ușurare, oarecum liniștiți si-am putut să închidem tema și să ne despărțim. Norocul meu că ședința asta a fost ultima și că am putut să ma ocup de mine.
Am stat mult tăcând și m-am uitat în gol și m-am gândit brusc la părinții mei, cărora le-am aprins câte o micuță „lumânărică” și m-am uitat în flăcările lor oarecum tâmp. Am plâns puțin fără motiv (de fapt nu am dorit să sap adânc după motiv) m-am uitat în gol și în flăcări și mi-am lăsat tristețea să fie un timp să mă plutească apoi am revenit cu picioarele pe pământ trecând prin fâșia de cinism realist cum că murim toți și nici măcar nu știm când. Cumva în mintea noastră colectivă e ca toți vom muri târziu la bătrânețe. Și când moare un tânăr și ne scurtcircuitează varianta noastră comodă ne re-speriem de restul variantelor de-a muri stupid. Mi-am amintit de bunica mea care zicea uneori „nu-i nimica viața!” cu sensul că neavând garanții de viață înseamnă că nu valorează nimic.
Am stat pe terasa până mi-am cheltuit toata starea și încet încet am început să caut argumente să ies din ea. Să-mi zic că oricât de grele ar fi acest gen de ședințe ele fac parte din „jobul” psihologului, că cineva trebuie să facă și asta și că daca ma dau specialist în probleme de viață asta mă obligă la a băga și moartea în seama. Că viața noastră e ceea ce e tocmai prin faptul că la capătul ei ne așteaptă dulcea moarte. Si ca….vrem nu vrem, altfel nu se poate. Moartea face parte din viață.
Despre părinții în doliu după pierderea copilului, și dacă scăpam vreodată de frica de a nu păți copilul meu ceva, precum și de identificarea cu părinții îndoliați „ce-as face dac-as fi in locul lor”.
Fata mea are 16 ani și am crescut-o să fie conștientă de diverse pericole. Tot ce pot să fac e uneori să îi cer să mă asculte pentru ca eu am nevoie să îi vorbesc și îi spun a mia oara cum să fie atentă la diverse chestii. Și totodată să îi spun că mesajele dintre noi pe „whatapp” când e plecată e o forma de conectare și de a avea acces una la alta. De asemenea încerc să fac din frică curaj când e plecata de lângă mine si mi-o imaginez mereu atentă pe unde e și ferită de accidente. Îmi place să cred că grija protectoare din iubire e ca o energie de iubire care pleacă din mine și este până la ea și o protejează chiar la distanță. Cel mai greu lucru e să înlocuiesc frica, renunțând la ea benevol deși frica parca „ține de cald ” parca are logică să existe. Grija are rost sa existe si conectarea la distanta cu rol protector. Și nu în ultimul rând grija de mine de-a fi o mamă rezilientă, condiție pentru a crește un copil rezilient.
Pana devine copilul autonom, o mama stă în grijă pentru copilul ei. Grija însemnând conștientizarea copilului unde se afla și o disponibilitate permanentă de a interveni daca se întâmplă ceva.
Cât despre „ce-as face eu daca aș fi în locul lor” pot să spun că este o tendință către asta dar …din moment ce eu nu pot fi decât în locul meu nu voi ști niciodată cum e să fi în locul altcuiva. Chiar pot să mă orientez către recunoștința față de propria-mi viață ca eu sunt bine și să simt mulțumire pentru momentul prezent. Nu ajuta pe nimeni sa te pui in locul altuia. Si când conștientizezi asta tot ce ai de făcut este să știi să renunți la aceasta variantă și „să te comuți către propria-ți inimă si respirație”.
Mila e foarte, foarte păguboasă și ea trebuie cât se poate de mult să fie înlocuită cu compasiune. Absolut în toate cazurile.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.