Anul Nou – prin timp
Odată cu apariţia primelor civilizaţii, a apărut necesitatea întocmirii unor calendare bazate pe ciclul naturii şi în funcţie de acest calendar, oamenii şi-au planificat agricultura, vânătoarea şi sărbătorile… Finalul şi începutul de an a fost marcat de ceremonii încărcate de simbolism. Condiţiile naturale ca şi activităţile specifice fiecărui popor, au făcut însă ca aceste calendare şi mai ales data Anului Nou să difere.
În Egiptul antic, anul debuta simultan cu inundaţiile provocate de apele Nilului, eveniment care avea loc pe data de 19 iulie după calendarul iulian, astăzi la 29 sau 30 august, moment denumit „Deschiderea anului” şi care marca totodată întoarcerea stelei Sirius pe bolta cerească. Vechiul festival, sub numele de Neyrouz este continuat astăzi de creştinii copţi.
La vechii celţi, anul începea pe 1 noiembrie şi era marcat de Samhain care înseamna sfârşitul verii şi se sărbătorea la 31 octombrie. Festivalul a supravieţuit sub denumirea de Halloween, o sărbătoare strâns legată de preocupările oamenilor acelor vremuri. Calendarul lor era unul simplu şi includea două anotimpuri: vara (sau sezonul recoltelor) şi iarna (care începea la 1 noiembrie). Simbolic ele reprezentau viaţa şi moartea, fiind marcate de cele două festivaluri majore: Beltane şi Samhain. Cum 1 noiembrie reprezenta începutul sezonului morţii, a devenit şi noaptea în care era sărbătorit zeul întunericului şi al umbrelor, Arawn. De aici credinţa populară, că de Anul Nou cerurile se deschid şi poţi comunica cu cei morţi.
Prin „reforma lui Moise”, evreii au început anul cu luna nissan, adică în perioada martie-aprilie. De fapt „Moise” a preluat calendarul babilonean în care anul începea la data echinocţiului de primăvară, atunci când în Babilon avea loc festivalul Akitu, cea mai veche sărbătoare dedicată Anului Nou consemnată de istorie şi care, pe parcursul a 15 zile, reproducea scenariul morţii şi învierii lui Marduk. (Iisus va relua scenariul dar redus la 3 zile).
La Roma, data de început a unui nou an calendaristic a fost modificată mereu în funcţie de momentul instalării unui nou consul. Din anul 153 î.e.n. această dată a fost stabilită pe 1 ianuarie, dar apoi Senatul a schimat-o pe 25 martie. Tradiţional însă, Anul Nou se sărbătorea la 1 martie. (Republica Veneţia a păstrat această dată până în 1797.). Din acest motiv, luna a noua din actualul calendar se numeşte „septembrie” adică „a şaptea” şi în continuare: „octa”, „nova”, şi „deca”…
De la sărbătoarea romană a apărut obiceiul ca în ajun de Anul Nou să se colinde cu „Pluguşorul”- veche colindă agrară şi a doua zi cu „Semănatul” şi „Sorcova” – nume care vine de la cuvântul bulgar surov „verde fraged”, aluzie la ramura abia îmbobocită, ruptă odinioară dintr-un arbore. Toate acestea sunt obiceiuri de început de primăvară…
În câteva provincii romane, anul pornea de la data de 23 septembrie, ziua de naştere a împăratului Augustus.
În anul 988, când Vladimir I al Kievului a adoptat calendarul iulian, începutul anului a fost fixat tot pe 1 martie dar apoi, în 1492, ziua de început al unui nou an a fost schimbată pe 1 septembrie.
În Bizanţ, începând din anul 988, anul nou începea cu data de 1 septembrie pe motive de natură religioasă, tradiţie păstrată şi astăzi de Biserica ortodoxă, căci s-a stabilit fără echivoc faptul că, fix la data de 1 septembrie 4004 î.e.n., Dumnezeu s-a apucat de treabă şi a făcut lumea. Tot la această dată, cercetătorii biblici au stabilit că arca lui Noe s-a oprit pe Ararat, că Moise a coborât cu „Tablele Legii” de pe muntele Sinai şi că Iisus şi-a început misiunea sa pământească de propovăduire a Evangheliei…
Indiferent de data începutului de an, Anul Nou a fost un moment festiv, sărbătorit ca atare din timpuri străvechi iar obiceiurile s-au păstrat peste timp. Aceste festivităţi de Anul Nou au fost considerate de către Biserica creştină „un obicei păgân” şi a interzis aceste manifestări. Cum vechile obiceiuri nu au putut fi înlăturate, Biserica a apelat la tradiţionala strategie, aceea de a suprapune sărbători creştine peste cele păgâne. Prima dintre aceste sărbători creştineşti a fost „Circumcizia pruncului Iisus”, introdusă pe data de 1 ianuarie, în anul 487. Mai apoi, pentru a contrabalansa celebrarea lui Ianus – cel cu două feţe, unul dintre cei mai vechi şi respectaţi zei ai panteonului roman, Biserica a suprapus peste sărbătoarea păgână ziua Sfântului Vasile. În paralel s-a încercat şi să se impună Crăciunul drept ziua Anului Nou, dar în secolul al XVI-lea tot mai multe ţări din Europa vestică au adoptat 1 ianuarie ca dată de început de an. Astfel că după o opoziţie de 100 de ani, în anul 1691, prin papa Inocențiu al XII-lea, Biserica catolică a acceptat situaţia, conferind însă datei de 1 ianuarie un conţinut religios, în liturghia romano-catolică ea repezentând o octavă de la Crăciun, ziua fiind dedicată Fecioarei Maria şi, normal, „Sfântului prepuţ”…
Circumcizia lui Iisus – Mănăstirea Preobrazhenski; Bulgaria
Un imn ortodox închinat acestui eveniment spune: Domnul tuturor tăiere împrejur rabdă și greșelile oamenilor ca un bun le taie, mântuire dând astăzi lumii. Iar altul: Plinind Legea, ai primit de bunăvoie tăierea împrejur cu trupul, ca să oprești cele din umbră și să înlături acoperământul patimilor noastre.
Biserica ortodoxă s-a ţinut mai tare pe poziţie şi chiar dacă lumea crede că 1 ianuarie este ziua Anului Nou, pentru creştini ea trebuie să fie doar ziua Sfântul Vasile…
De fapt, Biserica creştină îşi are propriul ei calendar. Biserica ortodoxă nu a renunţat la data de 1 septembrie, moment pe care îl consideră începutul anului bisericesc, din motivele prezentate anterior.
Biserica catolică, probabil sub influenţa festivalurilor celtice, a fixat ca dată de început de an Adventul, duminica cea mai apropiată de ziua Sfântului Andrei adică 30 noiembrie.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.