Ignatul şi Porcul de Crăciun
Pe data de 20 decembrie avem Ignatul, moment la care ortodocşii îl sărbătoresc pe sfântul Ignaţie al Antiohiei (c.35 sau 50 – între 98 şi117) şi în cinstea căruia, ce ar putea face mai bun creştinii decât să taie „porcul de Crăciun”!? Este un vechi obicei creştin, urmat de tradiţionala „cină a porcului”, că tot sunt în sfântul post…
Martiriul lui Ignatie; Menologionul lui Vasile al II-lea (c. 1000 e.n.)
Dubiul care există privitor la anul naşterii sfântului martir, este cauzat de faptul că în biografia sa apare menţionat cum că acesta a fost unul dintre copiii pe care Iisus la luat în brațe și l-a fost binecuvântat. (Martiriul lui Ignatie).
Şi anul morţii este unul relativ, din cauza aceleiaşi scrieri, care susţine că sfântul a fost aruncat la lei în timpul împăratului Traian. (Se pare că leii nu l-au mâncat chiar de tot pe sfânt, căci o parte din moaştele sale se află în catedrala episcopală din Galaţi, la schitul Darvari din Bucureşti şi la mănăstirea Tismana.)
Cum datele biografice ale sfântului sunt neclare, şi ziua morţii a fost sărbătorită la date aleatorii. În calendarul catolic a fost adoptată iniţial data de 1 februarie, apoi a fost schimbată pe 17 octombrie, dată care corespunde cu cea care era sărbătorită şi în Antiohia. Biserica ortodoxă a preferat însă data de 20 decembrie, care era celebrată de biserica coptă egipteană şi care se suprapunea peste cea a Ignatului…
Ignatul este o sărbătoare precreştină legată de momentul solstiţiului de iarnă, atunci când se aduceu jertfe şi se înălţau „focuri sacre” pentru a ajuta Soarele să depăşească momentul de cumpănă în lupta sa cu întunericul nopţii. Este posibil ca denumirea sărbătorii să vină din latinul „ignis” care înseamnă „foc”, dar cuvântul latin este de sorginte indo-europeană, provenind din „*h1ṇgwnis” care a dat „akniš” în hittită, „ognĭ” în slava veche, „ugnis” în prusaca veche sau „agni” în sanscrită. Este deci foarte posibil ca numele sărbătorii păgâne să fie unul mult mai vechi…
În mitologia vedică Agni este zeul focului din soare, din fulger, din vatra de cult și personificarea divină a focului de sacrificiu, deci mesagerul între oameni și sferele divine. Hestia la greci şi Vesta la romani aveau un rol asemănător.
Până la urmă, Ignatul este sărbătoarea „Focului de sacrificiu” iar animalul destinat jertfei este porcul…
De ce porcul? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie ne întoarcem la legenda egipteană a lui Horus.
După ce îl omoară pe Osiris, asasinul Seth va ocupa tronul Egiptului. Între timp Isis îl naşte pe Horus iar când acesta creşte, va revendica tronul tatălui său. Urmează un lung război între Seth-întunericul şi Horus-soarele, o povestire care descrie în fapt evoluţia astrului zilei pe cer de-a lungul unui an. Palpitanta luptă este ilustrată pe pereţii templului de la Edfu. În scena finală, cu un ultim efort, Horus, aflat în barca cerească, îl străpunge pe Seth, reprezentat sub formă de aardvark – un animal specific african, care seamănă izbitor de mult cu porcul european.
Astfel porcul, identificat cu zeul întunericului, a devenit animalul tradiţional de sacrificiu în ritualul păgân al „Focului sacru” dedicat solstiţiului de iarnă.
Zeiţa Hestia porcul – animalul său sfânt (pictură pe ceramică greacă)
Porcul a devenit şi animalul sacru al Hestiei, a fost preluat drept animal de sacrificiu şi în Misterele de la Eleusis apoi a fost păstrat în tradiţia creştină, dar aici sacrificat în cinstea sfântului „Ignatius”, un nume ales tocmai pentru a masca denumirea ancestrală a sărbătorii păgâne.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.