Violența domestică – explicată de psihoterapeutul de servici.
De câte ori citesc povești despre violența domestică, mă mâhnesc 2 lucruri. Perpetuarea acestui fenomen social și felul în care oamenii nu cred și nu înțeleg de ce victimele nu se salvează. De ce stau femeile și îndură.
Crud și inuman e abuzul din categoria „bătăi de știu și vecinii” care se lasă cu vânătăi și smocuri de păr rupte chiar și sânge. La genul ăsta se poate muri din bătaie.
Grav și periculos e și abuzul „DOAR” emoțional în care victima e tocată mărunțel și constant, amenințată, criticată, desființată și desconsiderată. În acest gen de caz victima ține în ea și se îmbolnăvește ca să aibă o preocupare oficiala, să aibă dreptul de a fi îngrijorată și nefericită. Și la genul asta se moare dar lent și victima nici măcar nu e recunoscută.
Cei care nu înțeleg acele femei, nu înțeleg pentru că „se pun cu mintea în locul lor” și se întreabă „ce-aș face eu în acea situație??”. Normal că un neabuzat ar pleca protestând.
Dar, nu e același lucru. Cei care fac exercițiul de „ a se pune în locul victimei”, să-l facă altfel ca la piesele de domino , sa se pună repetat, progresiv în locul victimei, cu fiecare zi mai nefericită și speriată și să vedem dacă le iese.
Personal găsesc bătaia un motiv oficial mai bun de a rupe relația toxica decât tocătura emoțională. În abuzul emoțional de tip Stockholm „cu bune intenții” nici nu exista victime. Vreau să spun că e „de preferat” o bătaie decât înjosirea constantă și desconsiderarea femeii pe viata.
Exista un profil, al fetei care se mărită devreme să scape de acasă. Aceea e victima (dacă relația devine abuzivă) cea mai sigură , care nu are curaj să spună părinților . Părinților care au avertizat-o să nu se mărite cu ăla. Acei părinți sunt nemulțumiți că le pleacă fata și că nu le îndeplinește visul lor de a învăța mult, de a face o căsătorie prestigioasă, de a-și vedea copilul „ajuns bine” să aibă și ei mulțumirea că „au făcut treabă bună”. Că s-a meritat să „lupte pentru familia lor”. (!!!!!!!!) din punctul ei de vedere unde să plece dacă are 20 de ani, părinți furioși, liceul neterminat și nu ai nici bani, nici prieteni nici curaj iar în urma abuzului emoțional psihologic își formează o părere nu tocmai buna despre ea??
E drept ca fenomenul e de abordat de ambele părți ( și bărbatul poate fii victimă, în special în abuzul psihologic, emoțional). Articolul e subiectiv și reprezintă o reacție de a mea , nu e o opinie strict profesionala. E a omului care sunt , om care sunt și psiholog e drept. Dar nu am cum sa fiu și în timpul liber doar psiholog.
Eu nu inteleg nici cum ajungi sa ai 20 de ani, liceul neterminat si fără bani. Adică te-ai măritat ca sa te intretina altul?!!! Nu ai nici măcar ambitia de a fi independent, măcar pâinea pe care o mănânci sa o castigi singur?!! Ce poti sa ceri de la altul când de la tine însuti nu ceri nimic?!!!
Articolul este un exercitiu stilistic, un eseu de tip ”blitz” care ilustreaza problematica autorului, motiv pentru care trebuie salvat cu cat mai multe comentarii, pentru a nu ramane la stadiul irational sau incomplet in care se află,deocamdată. Pentru a salva situatia eu propun cititorului exercitiul opozitiei constructive a victimei, a nu te apara inseamna sa fii complicele calaului tau.