La sfârşitul secolului al II-lea, Terulian proclama valoarea martirilor creştini, martirajul apărând drept formă excepţională a sfinţeniei creştine, o apropiere de Hristos. Un martir care moare intră imediat în Paradis… De aici porneşte un lanţ de automutilări, de provocări la adresa autorităţilor, un edict de interzicere a prozeletismului creştin şi apariţia a numeroşi martiri, o inflaţie de sfinţi, sursă inepuizabilă de relicve sacre…

La finele secolului al III-lea creştinismul devenise o religie demnă de luat în seamă şi acum se naşte nevoia documentării istorice a poveştilor evanghelice. Astfel apar primele „relicve istorice”.

În mod normal, aceste prime relicve sunt legate în principal de existenţa fizică a lui Iisus şi indirect de evenimentele evanghelice. Împărăteasa-arheolog Elena „descoperă” uluitor de repede crucea lui Iisus, cuiele răstignirii, tăbliţa cu inscripţia-acronim INRI, mormintele celor trei magi şi chiar darurile aduse de aceştia pruncului Iisus.

Relicvele sacre legate doar de existenţa lui Iisus erau prea puţine pentru a satisface nevoile de întărire a credinţei, astfel că Augustin de Hippona (354 – 430), Sf. Ambrozie, episcop de Milano (340 –397), Grigore de Nyssa (330 – 394), Ioan Gură de Aur (347–407) fost arhiepiscop de Constantinopol sau Sf. Grigore Teologul (330-390) vor fundamenta  practica venerării relicvelor şi nu doar a rămăşiţelor sfinţilor ci şi ale obiectelor intrate în contact cu aceştia.

Problema venerării acestor obiecte care ar fi aparţinut sfiinţilor, este tranşată la cel de al doilea conciliu creştin de la Niceea, din anul 787, atunci când se restabileşte şi cultul icoanelor. Acum se impune punctul de vedere al lui Ioan Damaschinul ( 676 – 749) care afirmase că omagiul sau respectul credinciosului nu este îndreptat spre un obiect neînsuflețit, ci spre persoana sfântă căreia i-a aparţinut obiectul, iar venerarea unei persoane sfinte este un omagiu adus lui Dumnezeu. Conciliul a decretat că fiecare altar ar trebui să conțină o relicvă, precizând că aceasta era deja un obicei existent la acea vreme în bisericile catolice și ortodoxe.

Venerarea moaștelor sfinților va fi asociată într-o oarecare măsură cu sfințenia sufletelor acestora, cu credința că sfinții din cer se îngrijesc de cei care îi venerează pe pământ. O serie de vindecări și minuni au fost atribuite relicvelor, nu din cauza puterii lor, ci din cauza sfințeniei sfântului pe care îl reprezinta.

Problema „aprovizionării” bisericilor cu moaşte sfinte a fost însă una dificilă. Cererea era mai mare ca oferta şi asta mai ales că iniţial nu era permisă relocarea rămăşiţelor unor sfinţi.

În vestul Imperiului Roman se cunoaşte doar un singur caz de transferare a trupului unui sfânt, permis de împăratul Teodosie I, dar şi în acest caz a întregului sarcofag cu conținutul său, fără a deranja rămăşiţele sacre. Invaziile barbare vor relaxa însă regulile, şi osemintele sfinţilor vor fi mutate în locuri mai sigure.

În estul imperiului, chiar dacă fuseseră „descoperite” o serie de relicve sacre, ele erau total insuficiente, mai ales că multe dintre ele au fost „exportate” în Occident, la fel ca principalele personaje evanghelice…

Din acest motiv în estul imperiului s-a recurs la relocarea moaştelor unor sfinţi. Primul caz de acest fel este semnalat în anul 354 atunci când vor fi aduse la Constantinopol rămăşiţele sf. Babylas patriarh al Antiohiei (237–253), apoi capitala estică a putut să dobândească rămășițele sfinților Timotei – episcop creștin şi presupus colaborator al lui Pavel, apostolul Andrei  şi evanghelistul Luca.

Pe fondul acestei crize de relicve sfinte, Conciliul de la Niceea din 787 a permis divizarea trupului sfinţilor sau ale obiectelor care au aparţinut acestora, marcând actul de naştere a comerţului cu moaşte. Acum osemintele sfinte au fost fragmentate şi împrăştiate peste tot în lume. Dacă până atunci Sfânta Cruce apare întreagă, în anul 627 fiind recuperată astfel de la perşi de către împăratul bizantin Heraclius I, care o readuce la Ierusalim, nevoia acută de relicve sacre a bucăţălit lemnul crucii într-o puzderie de mici fragmente înmulţite apoi la infinit.

 Împăratul bizantin Heraclius I aducând Sfânta Cruce la Ierusalim

La fel se va întâmpla şi cu moaştele sfinţilor marcanţi, astfel că diferite fragmente ale acestora, mâini, capete, etc. se găsesc astăzi multiplicate. (Normal că toate sunt veritabile…). Această practică fusese fundamentată însă cu ani în urmă de către teologul Teodoret (393 – c. 458/466), care a declarase că „harul unui sfânt rămâne întreg cu fiecare parte a corpului”…

Hotărârile luate la Conciliul de la Niceea din 787 a rezolvat doar parţial nevoia de relicve creştine…

Cererea crescută de moaşte creştine a fost „soluţionată” şi valorificată în mare parte de către Cavalerii Templieri. Organizaţia, care a luat naştre în anul 1119 la Ierusalim, a avut drept scop iniţial de a apăra pe pelerinii creștini în Ţara Sfântă dar curând însă ea s-a transformat într-o organizaţie economică ce a cuprins în întreaga creștinătate. Templierii nu au pus bazele doar sistemului bancar, ci au profitat de poziţia lor comercializând relicve sacre şi mai apoi, mult mai avantajos şi comod, emiţând contra-cost certificate de autenticitate pentru cele mai trăznite „relicve sacre”. Acestea au fost comercializate în toată Europa. În „Decameron”, Boccaccio (1313 – 1375) povesteşte despre absurdul la care se ajunsese în acea vreme cu comerţul de relicve sacre…

Coroana de spini a lui Iisus

Profitând de această vânătoare de relicve sfinte, Balduin al II-lea (1228 – 1273) regele falit al Constantinopolelui, pune şi el bazele unei afacerea cu moaşte creştine. Cea mai răsunătoare afacere de acest gen a fost „descoperirea” şi vinderea „Coroanei de spini a lui Iisus” pentru suma de 135.000 de livre. Cum nimeni nu a fost interesat unde şi în ce împrejurări a fost găsită, împăratul s-a gândit să-şi dezvolte afacerile şi, aprovizionat cu diverse „moaşte sfinte”, ca un bun negustor ambulant, întreprinde un turneu prin Europa. Astfel împăratul negustor de moaşte, va reuşi să obţină o importantă sumă de bani de la diverşi nobili occidentali.

Acelaşi Balduin al II-lea, profitând de faptul că bulgarii doreau să-şi întemeieze o patriarhie proprie şi aveau nevoie de un ctitor sfânt, le-a vândut acestora moaştele unei sfinte tocmai descoperită. Erau moaştele Sfintei Parascheva, care intrau astfel în istorie. (Povestea sfintei a fost compusă de către patriarhul Eftimie al Bulgariei).

Apariţia numeroşilor sfinţi şi martiri în cultul creştin a condus la apariţia hagiografiei o ramură a teologiei care se ocupă cu studierea vieţii sfinţilor şi a martirilor, de fapt elaborarea unor biografii ale acestora. Cum în cele mai multe cazuri nu se ştia prea multe despre sfântul în cauză, aceste biografii sunt elaborate după câteva scenarii consacrate, care uneori includ şi „miracolele” săvârşite în timpul vieţii, şi care ulterior au fost transferate şi asupra moaştelor respectivilor sfinţi. Hagiografiile sunt însă doar fantezii teologice, poveşti care au devenit populare în timpul Evului Mediu şi, în buna tradiţie a credinţei creştine, s-au perpetuat peste timp fără a fi puse la îndoială, la fel cum marea masă de credincioşi rămaşi la nivelul Evului Mediu, sunt convinşi de puterea miraculoasă a moaştelor…

Chiar dacă sfântul Toma de Aquino (1274) nu era convins de puterea moaştelor, el susţinea totuşi că este normal ca oamenii să cinstească ceea ce este asociat cu cei morți, la fel ca lucrurile personale ale unei rude decedate.

Moaştele rămâneau încă un subiect de închiare creştină şi o mică afacere bisericească…

Articol anterior

Please follow and like us:
0
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/11/Moaşte-3.3.-Heraclius-I-aducând-crucea-întreagă-la-Ierusalim.jpg?fit=220%2C414https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/11/Moaşte-3.3.-Heraclius-I-aducând-crucea-întreagă-la-Ierusalim.jpg?resize=150%2C150RaduIstoria crestinismuluiLa sfârşitul secolului al II-lea, Terulian proclama valoarea martirilor creştini, martirajul apărând drept formă excepţională a sfinţeniei creştine, o apropiere de Hristos. Un martir care moare intră imediat în Paradis… De aici porneşte un lanţ de automutilări, de provocări la adresa autorităţilor, un edict de interzicere a prozeletismului creştin şi...Pentru cei care știu să gândească singuri