Victimele creştinismului (1) – Creştini contra creştini
Creştinismul, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, s-a impus cu sabia. Pentru a-şi susţine adevărata credinţă, Biserica creştină a presărat istoria cu o serie de măceluri în masă, cărora le-au căzut victime nu doar păgânii, care nu vroiau să înţeleagă că religia creştină este o religie a iubirii, ci şi creştinii care nu pricepeau sau nu puteau accepta dogma creştină oficială a timpurilor, singura adevărată.
Pentru o mai bună şi corectă înţelegere a credinţei creştine, de mână cu vremelnicii conducători politici, Biserica a organizat periodic concilii unde forţa armată a fost principalul argument teologic. Este drept că după adoptarea sfintelor hotărâri inspirate de către Duhul Sfânt, disputele au continuat între părţi cu argumente contondente, mai convingătoare, născând martiri creştini victime ale creştinilor…
La începutul anului 313, Constantin şi Licinius oficializau creştinismul. Persecuţiile anticreştine încetaseră dar creştinii au reuşit performanţa continuării acestora şi, chiar în anul următor, după Conciliul de la Arles, în numele dreptei credinţe, au declanşat prima persecuţie oficială a creştinilor de către creştini. Disputele teologice şi argumentele folosite au fost atât de aprinse încât în anul 317, împăratul Constantin cel proaspăt „creştinat” a promulgat un edict prin care se instituia pedeapsa cu moartea pentru oricine tulbura pacea Imperiului. La scurt timp a urmat un al doilea edict care viza confiscarea tuturor proprietăţilor bisericii donatiştilor (tabăra învinsă la Conciliul de la Arles). La Cartagina guvernatorul roman local a cerut o acțiune de „poliție”, trimițând trupe pentru a se ocupa de donatiști. Înregistrările istorice sunt neclare, dar se pare că mulţi donatiști au fost uciși și clerul a fost trimis în exil.
Desigur, nu a fost o meschină luptă pentru putere, aşa cum s-ar putea crede în cazul alegerii papei Damasus când, în anul 366, partizanii săi au măcelărit mai bine de 100 de susţinători ai unui candidat rival. A fost doar o dispută creştinească şi o alegere inspirată de Domnul…
Dacă la Roma nu prea a fost timp pentru dezbateri doctrinare căci, în anul 410, după ce au jefuit Roma, vizigoţii creştinului Alaric au instalat în peninsula Italică arianismul, adică creştinismul condamnat la Niceea ca fiind fals. Acum, cu sabia în mână Alaric dovedea tocmai contrariul: arianismul era adevărat…
Lipsiţi de grijile unui pericol extern, creştinii din Alexandria aveau răfuielile lor cu liberii-cugetători, dar şi cu cei de-o credinţă, pe tema naturii lui Hristos. În urma acestor dispute religioase au avut loc câteva masacre creştino-creştine inspirate de Duhul Sfânt.
Proterius a devenit patriarhul creştin al Alexandriei în urma conciliului din anul 451 de la Calcedon, acolo unde împăratul Marcian şi soţia sa Pulcheria au impus doctrina dublei naturi a lui Iisus. Cum patriarhul în funcţie Dioscur susţinuse o părere contrară, acesta a fost demis şi înlocuit cu docilul Proterius.
La Alexandria însă lupta doctrinară a continuat şi, la 28 martie 457, credincioşii creştini din oraş l-au măcelărit pe Proterius împreună cu şase dintre preoţii săi iar apoi au plimbat cadavrele însângerate prin tot oraşul. A fost un masacru în numele „singurei naturi”, mya physis, a lui Iisus Hristos. Ca ironie a sorţii, acest scenariul repeta la doar câteva decenii distanţă, uciderea Hypatiei, matematiciană, filosoafă şi astronomă a lumii antice, masacru săvârşit la instigarea episcopului Chiril, . Şeful criminal al bisericii creştine din Alexandria este astăzi considerat un sfânt atât de Biserica Catolică, cât şi de cea Ortodoxă. Şi ereticul Proterius este considerat astăzi martir şi sfânt în ortodoxia răsăriteană.
Biserica creştină şi-a impus dreapta credinţă cu măciuca şi sabia dar a avut şi metode de convingere mai paşnice, cum ar fi anatemele, adică blesteme, exilări sau execuţii publice morale. După celebrul episod al exilării lui Arie, care a urmat Conciliului de la Niceea, cel care nu a vrut să înţeleagă că Dumnezeu şi Iisus sunt tot una (era să zic tot un drac), Biserica a înregistrat şi alte exemple de acest gen.
E drept că erau începuturile afirmării noii şi adevărate credinţe aşa că ar trebui să trecem cu vederea aceste mici neînţelegeri de început atunci când unii creştini mai călcau strâmb şi trebuiau aduşi pe calea cea dreaptă, iar dacă nu înţelegeau de vorbă bună trebuia folosit toiagul lui Dumnezeu.
O inovaţie în creştinism, care va face mai târziu carieră, va fi adusă de către Magnus Maximus, regele creştin al Galiei. Din motive care au rămas obscure, în anul 385, regelui i s-a pus pata pe aristocratul spaniol Priscillian episcop de Ávila, cel care promovase o formă strictă de ascetism creştin şi după ce regele l-a acuzat de erezie, a dat ordin ca episcopul să fie ars pe rug împreună cu o parte dintre apropiaţii săi. În mod normal, proprietăţile acestora au fost confiscare şi utilizate pentru bunul mers al imperiului…
Astfel episcopul Priscillian rămâne în istorie ca prima victimă a creştinismului care a murit ars pe rug în numele Domnului.
Nu este clar dacă focul purificator aprins de către Magnus Maximus a avut un scop meschin, dar exemplul său a fost aplicat peste un mileniu de către Filip al IV-lea al Franţei, aflat într-o dispută teologică pur creştinească cu Cavalerii Templieri…
„Sărmanii soldați ai lui Christos și ai Templului lui Solomon” mai pe scurt „Cavalerii Templieri”, între noi fie vorba nu erau deloc „sărmani”, ba erau chiar bogaţi. Credinţa creştină şi bogăţia nu mai erau însă acum incompatibile, aşa cum afirmase cândva Iisus, dar tocmai bogăţia cavalerilor lui Hristos le-a adus sfârşitul.
Templierii au avut înţelegere faţă de regele Filip al IV-lea al Franţei şi i-au acordat acestuia un împrumut imens. Cum termenul de rambursare se apropia, regele a apelat la ajutorul frăţesc al papei Clement al V-lea, care s-a grăbit să-i declare pe Templieri eretici şi, în virtutea acestei decizii, la 13 octombrie 1307, Filip al IV-lea a ordonat arestarea acestora în frunte cu Marele Maestru Jacques de Molay. Mai apoi, papa a emis o bulă prin care dispunea să fie arestaţi şi ucişi toţi cavalerii templieri din Europa, iar planul a fost pus în practică.
Datoriile regelui au fost şterse sau mai corect arse pe rug împreună cu conducătorul ordinului. Dreapta credinţă creştină îşi făcuse datoria…
Ce este crestinismul ? Din studiile efectuate personal am ajuns la o concluzie…Inainte de „crestinizare” Imperiul Roman avea „o religie” bazata pe astrologie,deci soarele juca rolul de zeu principal,Istoria spune ca l-a un momentdat cumva, ajungind in Ierusalim in luptele lor de cucerire au descoperit un cult care deriva din vechile traditii evreesti.Pina aici totul mi se pare clar si logic! Intrebarea este: E adevarat ca acestia (Imperiul Roman) au renuntat la inchinarea la zeitati diferite si au adoptat „crestinismul”?Ei bine NU !Pai bine atunci ce este „crestinismul”? DEFINITIE :”Crestinismul” este aceiasi adorare a soarelui,a solstitiilor si tot restul ritualurilor pagine dinaintea”crestinizarii” mascata in povestile Noului Testament!