imagine-preluată-din-prostia-omenească-editura-Ager

          Am avut o mică dispută cu cineva care mi-a zis că un psiholog n-ar trebui să folosească termenul de „prost” și că n-ar trebui să gândească în termeni de prostie umană.
Pentru mine, prostia există, prostul există. Reflectez des la prostie, dar nu atât în sensul de judecată critică cât în dorința de a-i înțelege mai bine, dar și cu o îngrijorare altruistă și cu curiozitatea „științifică” de a învăța ceva de la prost.
          Niciodată nu ma gândesc la un om ca la un prost, ci la un om cu experiențe sau cu momente de prostie. Nici un om nu e prost total, nu în identitatea lui, ci mai degrabă în manifestări sau în convingeri. Nu și în trăiri. Trăirile prostului sunt din registrul suferinței, chiar dacă, concret, sunt pulsiuni de ură, de invidie, de răutate, de intenții rele etc. Cuvintele și termenii folosiți aici sunt aproximative, le folosesc pe-astea pentru că altele nu există.
          Prostia, la un om, e mai mult o atitudine, e derivată dintr-un set de credințe care-l fac pe om să facă lucrurile fie egoist, fie narcisist , fie exagerat de altruist sau dus pâ
nă la sacrificiu. Prostia se regăsește și sub modestie, dar și în aroganță.
Exclud, de aici, din considerarea prostiei, pe retardați, pe analfabeți și pe cei clinici cărora boala le justifică prostia.
          Realizez, în timp ce scriu, că tema este inepuizabilă, că niciodată nu voi reuși să redau lucrurile cât să consider eu ca m-aș face bine înțeleasă. Sunt posibile atât de multe definiții ale prostiei, că ar trebui cuprinse într-un dicționar.
Îmi vine în minte prima „definiție”, că prostul niciodată nu ar recunoaște că e prost. Prostului nu-i trece asta prin cap și pleacă de la baza că normalitatea e la el, că el e normalul și că celalalt e prostul sau cel care are de învățat – de la el, dacă se poate. Prostul e cel care se crede pe el și nu se întreabă dacă ar putea greși, sau dacă nu cumva îi scapă ceva.
          Nu scap ocazia de a vă spune că am avut momente de prostie la viața mea, fie din ignoranță, fie din neatenție, fie din oboseală sau confuzie.
Și mai am de adăugat că, privind retrospectiv, recunoașterea prostiei din acțiunile mele – mai ales în decizii – e unul dintre cele mai grele lucruri din lume. A-mi ierta prostia personală și a o accepta e ceva greu, groaznic, umilitor, înălțător, amuzant, cumplit, rușinos, culpabil dar… realizabil, până la urmă, dacă accept că atât am putut să fac, atât am fost în stare, atât m-a dus mintea la acel moment.
Recunoașterea prostiei personale dă un sentiment de demnitate și de maxim amuzament personal.

          Update: pentru că trăim multitasking, cu atenția împrăștiată în prea multe direcții, nu mai avem cum trata cu discernământ fiecare stimul, astfel încât nu anticipăm evoluția fiecărei decizii în raport cu stimulii. Astfel, ignorăm sau uităm chestii mici care se vor dovedi importante și care ne prind nepregătiți. Așa pierdem oportunități, stricăm relații etc., iar aceste acțiuni devin momente de prostie personală.

Please follow and like us:
0
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/09/imagine-preluată-din-prostia-omenească-editura-Ager.jpg?fit=817%2C1024https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/09/imagine-preluată-din-prostia-omenească-editura-Ager.jpg?resize=150%2C150Dumitrache Vikipsihoterapeutul de serviciu#liber,#liber-cugetatori,#liber-cugetatori Romania,#libercugetator,#libercugetatori,#psihoterapeutuldeserviciu,#Viki Dumitrache,proști,proștii          Am avut o mică dispută cu cineva care mi-a zis că un psiholog n-ar trebui să folosească termenul de „prost” și că n-ar trebui să gândească în termeni de prostie umană. Pentru mine, prostia există, prostul există. Reflectez des la prostie, dar nu atât în...Pentru cei care știu să gândească singuri