Politica și biserica.
Ieri, 11 Septembrie, Anul Domnului 2017, Primăria Municipiului București decide prin ședință de Consiliu General oferirea încă unui milion de euro pentru construcția unei catedrale, ridicînd astfel totalul sumei acordate la aproape 14 milioane de euro. Atît prin presă, cît și pe rețelele sociale s-au putut observa trei tipuri de reacții: indignare, nepăsare și bucurie. Cu părere de rău, dacă te afli printre cei indignați, răspunsul e simplu: măsura luată de primărie nu ți se adresa ție. În rîndurile ce vor urma, vom încerca să deslușim puțin scopul și sensul mega-construcției „Catedrala Mîntuirii Neamului”, precum și politica din spatele ei.
I. Mîntuirea și neamul
Din cele mai vechi timpuri, bisericile, mînăstirile și catedralele românești au avut, în genere, trei mari surse de inspirație pentru alegerea numelui: locul amplasării (Putna, Curtea de Argeș, Humorului etc.), sfîntul al cărui hram îl poartă (Sf. Mina, Sf. Bartolomeu. Sf. Maria etc.), un eveniment din scripturi (Înălțării, Adormirii Maicii Domnului, Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul etc.). Dacă credeți că noua catedrală a ales întîmplător să nu respecte „nomenclatorul” strămoșesc, alegînd alte atribute pentru noua construcție, haideți să ne uităm mai bine cum a evoluat religia în țara noastră – cît de mult mai contează un sfînt, o înălțare sau o adormire pe lîngă însăși ideea de „mîntuire”.
Conform ultimului recensămînt, din 2011, 16.307.004 românii s-au declarat creștini-ortodocși, dintr-un total de 20.121.641 de cetățeni. 81% din populația țării. În același an, BOR raporta un excedent (sau profit) de 6,6 milioane de euro. Circa 18.000 de euro pe zi, dacă vă ajută mai mult pentru imaginea de ansamblu. Și ne referim la excedent, nu la venitul total. Avînd aceste date, putem deduce destul de ușor locul religiei ortodoxe în viața de zi cu zi a românilor, și implicit importanța mîntuirii.
1. Mîntuirea
Trăim într-o epocă în care informația e accesibilă aproape oricui, dar puterea de procesare a informației e în scădere dramatică. Așa au apărut termenii de „analfabetism funcțional” și „analfabetism științific”. Mai exact, lipsesc doi factori esențiali din drumul spre cunoaștere: capacitatea de a înțelege o idee și de a o reproduce și capacitatea de a înțelege o explicație științifică. Ambele sînt complicate și mai mult de incapacitatea de a diferenția informațiile reale de cele false și știința de pseudoștiință.
Confuz în fața avalanșei de titluri fataliste pe care le citește zilnic în presă, omul simplu se trezește în mijlocului unui citat din H.P. Lovecraft: „Cel mai vechi și mai puternic sentiment uman e frica. Cea mai veche și puternică frică e frica de necunoscut”. Așa că pentru omul ușor intimidat de tragediile obișnuite, de altfel, într-o lume atît de evoluată, dar prezentate într-un mod catastrofal în presă, refugiul e simplu și la îndemînă: credințele strămoșilor și speranța că va lua altcineva deciziile pentru el. Acel cineva care îl va proteja de toate relele.
Conform definițiilor creștine, mîntuirea se referă la iertarea păcatelor și este calea de acces în rai. Nimic mai simplu și mai dezirabil, pentru o credință de secol XXI. Dar atunci cînd neamul în care trăiești crede într-o zeitate intervenționistă, care ține cont de păcatele personale sau colective și nu pierde nici o ocazie pentru a le pedepsi, aici și acum, credința dispare și apare habotnicia. Grindina, seceta, inundațiile, cancerul, sărăcia, moartea, infertilitatea și atît de multe altele sînt considerate pedepse divine de o parte semnificativă a populației.
„Catedrala Mîntuirii” ar fi fost un nume suficient pentru a demara construcția. Teama de represalii divine domnește în sufletele multor români. E o frică ancestrală, sădită în suflete din moși strămoși, certificată la aproape orice liturghie din cele cca. 18.300 de biserici răspîndite de-a lungul și de-a latul țării. Păcate se găsesc oricînd. Dacă păcatul originar nu e suficient, se poate invoca homosexualitatea, creșterea ateismului, dezvoltarea „sectelor” sau chiar execuția în zi de Crăciun a fostului dictator. Nu e nimic nou în istoria religiilor; „Repetiția e mama învățăturii”, spune un vechi dicton latin. De la distrugerea Pompeiului la ciuma neagră sau invazia mongolă, o sumă întreagă de evenimente au fost puse pe seama necredinței sau abaterii de la regulile unei ființe superioare, indiferent de numele purtat. Deși astăzi presupusele consecințe ale „păcatelor” nu sînt nici pe departe la fel de drastice, exemplele nu contenesc să apară, fiind întreținute atît în lăcașele de cult, cît și pe nou-formatele rețele sociale, trusturi de presă afiliate și televiziuni ori canale de radio.
Paradoxal, deși condițiile de trai s-au îmbunătățit exponențial, vocea celor ce propagă religia ca singura scăpare a crescut și ea. Orice „minune” sau „pedeapsă”, indiferent de mărimea ei, își găsește rapid un canal de comunicare către milioanele de ochi sau urechi dispuse s-o ia în seamă. Nevoia de „mîntuire”, mai ales în rîndul celor ce nu vor sau nu pot să-și explice condiția, e perpetuă de la fatidicul „Iartă-i, Doamne, căci nu știu ce fac!”. Chiar și în rîndul nepracticanților rămîne teama de necunoscut sau, pragmatic, speranța unui beneficiu.
Din fericire, „paradoxul” e foarte explicabil pentru orice om cu interes pentru istorie sau sociologie și bine de știut pentru cei ce nu s-au lovit de el. Religia a fost mereu liantul dintre omul simplu și stat. O balanță aparent precară a puterii, dar care a reușit, cu mici excepții, să transcendă milenii de existență.
2. Neamul
Am analizat, în cele de mai sus, predominanța ortodoxiei la poporul român și „nevoia de mîntuire”, observînd valoarea politică a religiei. Să dezvoltăm acum strategia politică din spatele monumentului, ascunsă după noțiunea de „neam”, care întregește numele catedralei: „Catedrala Mîntuirii Neamului”. Neamul este piatra de temelie a oricărei societăți. Primii fondatori, primii uniți prin obîrșie, țeluri și credințe. Cuvîntul care permite oricărui beneficiar al unei simple nașteri la locul sau din părinții potriviți să fie mîndru de Nadia Comăneci, Gheorghe Hagi, Petrache Poenaru sau George Emil Palade.
Dacă religia și mîntuirea stau la baza protecției de supranatural, neamul e cel ce ne ferește de interferențe externe. E baza identității, e fundamentul încrederii în semeni. Din vremuri preistorice, familia extinsă a fost unitatea de măsură a siguranței. Garantul unui somn liniștit, apărat de ai tăi. Încet-încet am format cete, ginte, triburi, uniuni de triburi și tot așa pînă la state și imperii.
Neamul a rămas însă o structură interesantă, mai ales în contextul pluriculturalismului de astăzi. O sub-structură, mai mult sau mai puțin evidentă, de la un context geo-politic la altul. În România, macro-social, neamul e asociat cu naționalitatea română, majoritar ortodoxă. Minoritățile neo-protestante sau de alte religii sînt sau nu asimilate „neamului”, în funcție de împrejurări și, mai ales, în funcție de țelul vizat. Disjuncția între neam și țară e vizibilă la noi pînă și în imnul eroilor: „Dezveliţi tot adevărul, şi le spuneţi tuturor,/Cum muriră fraţii voștri, pentru neam şi ţara lor.”.
Din punct de vedere politic, neamul e extrem de exploatabil. Așa cum frica de păcat păzește credința, frica de corupere externă păzește neamul. De la la „agenturili străine” ale lui Ceaușescu la „nu ne vindem țara!” din perioada post-decembristă și amenințarea „soroșistă” de acum, păstrarea unității de neam a fost un instrument politic vital. Aceeași frică de un necunoscut neînțeles. Frica de străini a menținut Roma ca imperiu, a păstrat China ca imperiu retras și aceeași frică de influențe străine păstrează dictatura din Coreea de Nord. Aceeași frică de străini a adus un radical la conducerea Statelor Unite. Întemeiată sau nu, într-o țară democratică, teama de necunoscut este suficient să afecteze 51% din electorat. Folosind atît canalele de comunicare politice cît și pe cele religioase, impactul este maxim.
Mariajul dintre cele două puteri – stat și religie e ilustrat sublim în numele noii catedrale. A „Mîntuirii Neamului”. Cui i te poți opune? Mîntuirii, prin ingnorarea divinității intervenționale? Sau neamului – celor ca tine, celor ce te apără de „ceilalți”?
II. Catedrale și procente
Nu e deloc greu de urmărit influența religiei în fondarea și menținerea unui stat. Rusia a folosit ortodoxia de la bune începuturi, „protejînd” prin cucerire statele ortodoxe și atacînd „amenințările” străine, de alte religii. La fel au făcut și arabii și, mai apoi, turcii selgiucizi. Religia a fost motivația publică a masacrului armenesc din Imperiul Otoman și religia a fost fundamentul holocaustului. Religia a separat Irlanda catolică de Anglia protestantă și Pakistanul musulman de India Hindusă.
Ar fi simplu însă să dăm vina pe religie pentru toate relele din lume. Sînt mulți care exact asta fac. Dacă facem însă un pas înapoi și studiem istoria, vedem că în spatele fiecărei astfel de mutări se ascund alte interese. Nu, nu vorbesc de conspirații, masoni și reptilieni. Vorbesc de dorința de putere și de expansiune. Musulmanii nu s-au mulțumit cu un stat credincios și dogmatic. Nici catolicii sau protestanții. Nici hindușii sau șintoiștii. Nici politicienii români de astăzi sau de ieri, care în loc să se roage în lăcașurile deja existente pompează fonduri astronomice în culte neimpozitabile.
Religia (indiferent de factură) a fost întotdeauna, în primul rînd, un mijloc de comunicare între stat și cetățean. Este suficient să privim puțin în urmă. Nu departe, doar cîteva zeci de ani. În satele românești existau două figuri predominante: preotul și dascălul, uneori contopite în aceeași persoană. De multe ori, erau singurele persoane care puteau citi. Aveau acces la informație și, mai mult decît atît, o puteau desluși auditoriului. Puteau citi și interpreta scripturile sau misivele domnești deopotrivă. Puteau liniști sau agita spiritele, puteau completa sau îngrădi setea de cunoaștere.
Ce se petrece acum nu e întîmplător. S-au schimbat doar vremurile, nu și premisele comunicării interumane. Dacă în timpuri străvechi informația era prea puțină, acum e prea multă, în condițiile unei educații stagnante. Pentru omul simplu, numit științific „analfabet fincțional/științific” e totuna. E nevoit să apeleze la alții pentru a găsi sensul și calea de urmat. Sociologii știu asta iar politicienii depind de ei. Soluția politică e deschiderea unui canal facil de comunicare. În România, acel canal e biserica.
Nu sîntem primii care constată asta. Pînă și regimul comunist a ajuns la aceeași concluzie. Se scot astăzi în față martirii regimului, bisericile demolate și cultele interzise, dar se ignoră lista imensă de clerici care au susținut sau au făcut parte din sistem. Se ignoră lăcașele de cult (cca. 400 după unele date) construite în plin comunism (ex. Catedrala Uspenia, construită între 1982-1986) și se trec pe seama dizidenților. Dacă cineva își imaginează că se putea construi orice fără aprobare, cu atît mai mult o catedrală, îmi cer scuze, dar e naiv! Au fost închiși, uciși și torturați cei ce vorbeau împotriva sistemului, indiferent de religie. Cei ce au acceptat regimul prosperă ca și azi.
Nu vorbim de ciclicitate în România, ci de o linie dreaptă a mesajului, de la emitent la receptor. Investiția în catedrale nu e un semn de smerenie, ci o investiție pe termen lung a clasei politice. Sociologia e pragmatică și poate fi folosită în orice sens. Poți fi cît de revoltat vrei, dar cît timp nu faci parte din cei 51% țintiți ești irelevant pe termen scurt. Cînd vei deveni relevant, se vor căuta alte soluții și alte investiții, în alte canale de comunicare. Unele la fel de parșive, unele poate mai puțin dăunătoare.
III. Epilog
În urmă cu circa 250 de ani lua naștere mișcarea iluministă. Prin revoluția literară sau populară, omul era ridicat de la miel la ființă rațională iar Dumnezeu primea, în cel mai bun caz, rolul de punct de origine al universului. Diferența între România de azi și țările seculare pe care le tot cităm în indicii de prosperitate, fericire și dezvoltare nu e credința, ci educația. Punerea la dispoziția maselor a mijloacelor de a lua propriile decizii, autorizate și conștiente, izvorîte din înțelegere. Nu e un proces scurt, dar s-a demonstrat că e posibil. În țările seculare, legea e în continuare fundamentul unui stat, dar religia înseamnă credință personală iar neamul e mai mult o noțiune istorică. Sociologia funcționează și acolo, la fel ca și psihologia maselor. Dar iau în considerare alt nivel de cultură și alte statistici.
„Excelența nu e un accident. E rezultatul dorinței înalte, efortului sincer și execuției inteligente; reprezintă alegerea inteligentă dintre opțiuni multiple. Alegerea, nu norocul, îți definește soarta. ” Aristotel
Horia Regman
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.