Educație, dresaj, îndoctrinare – ca părinte îți educi copii sau….?
Cei trei termeni au ceva in comun si anume instruirea copilului în influența „parenting-ului”, sau cei 7 ani de acasă.
De fapt vorbim de educație, iar ceilalți doi termeni sunt variante eșuate ale educației.
Educația fiind procesul prin care părintele influențează copilul conștient sau nu în contextul iubirii și răbdării, utilizând autoritatea parentala. Știu ca termenul de „educație” ar avea la baza un vechi termen „edulcore” care înseamnă îndulcire. Drept urmare, educația ar avea rostul de a ne îndulci viața. Educația ar fi procesul de mimare, influențare, învățare a copilului de a-și deservi nevoile și de-a face relații benefice. Educația presupune iubire, autoritate fermă dar nu agresivă, conexiune funcțională părinte copil (în care copilul e văzut, auzit, susținut), răbdare, respect pentru particularitățile și preferințele copilului, acceptarea „timing-ului” copilului, al performanțelor, al spontaneității naturale a copilului. Procesul de educație se bazează pe autoritatea care să intervină să cenzureze comportamentele periculoase (să umble copilul la priza) și să redirijeze interesul copilului către ceva posibil și interesant. Educația lasă loc mereu de lucruri noi și face copilul flexibil si deschis către experiențe noi.
Dresajul este acea variantă de educație ratata în care din varii motive (prea multe ca sa le pot enumera) copilul aude „nu umbla la apa, nu umbla la priza ca mori, nu face așa, ești rau, mi-ai mâncat viața”. Copilul se prinde de timpuriu ca părintele îl iubește daca face ce zice el, daca nu, NU.
În dresaj părintele când se raportează la copil, se raportează la CUM CREDE EL CA AR TREBUI SA FIE COPILUL” și nu la copilul așa cum este în realitate. Copilului i se bagă reguli pe gât de-a valma și este condiționat să nu gândească prea mult ci altcineva să ia decizii în locul lui. Acest tip de proces creează copilul insistent, impulsiv, nefericit, care se ceartă „allong” cu părinții ineficient și nu se respectă unii pe alții.
Îndoctrinarea este tot „educație” pe principiul „eu te-am făcut, eu te omor”. Părintele este rigid, are un băț în fund înfipt din propria-i copilărie. Părintele a luat bătaie și are ipocrizia să spună că i-a prins bine bătaia, ca l-a format. (e mai simplu așa). Părintele se considera alfa și omega și crede că ceea ce crede si știe el sunt scrise în piatra. Are păreri dure despre copii din ziua de azi, despre toleranță și iubire ca fiind prostii și, sau slăbiciuni. Acest gen de părinte are idei fixe cu privire la Dumnezeu, dreptate, fidelitate, prietenie, obligații morale, sexualitate, masculinitate /feminitate, ce se merită si ce nu se merita în viață. Fie că realizează sau nu, i se pare normal și legitim să forțeze lucrurile încât copilul să-i devina la fel, să-i calce pe urme.
Mai exista se conturează aici un tip de părinte și anume acela care a suferit în copilărie si acum dă copilului ce nu a avut el. De obicei e vorba de școală. Părintele se considera un intelectual ratat, are impresia că ar fi putut fi cineva dar din cauza altora nu a învățat. (!) Ei bine, copilul lui nu va trebui sa rateze nimic pe această temă, copilul va învăța în locul lui cât pentru tot neamul de nerealizați. Acest părinte cocoșează copilul cu școala, îl îndoctrinează cu replici susținătoare. Școala este singurul limbaj între ei, orice altceva nu exista, Acest tip de educație creează copii extrem de nefericiți, înhibați, ambițioși, perfecționiști, tocilari, cu depresii negate.
Văzând un copil cât e de spontan, controlat, vesel, jucăuș, flexibil, relațional îți dai seama în ce tip de proces educațional e prins.
Subiectul este extrem de vast, atât am putut azi sa-i acord.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.