De unde știm? Episodul 2 Partea II (Forma și compoziția Sistemului Solar)
„S-ar putea să vă daţi seama foarte repede că niciuna dintre hărţile sistemului solar pe care le-aţi văzut vreodată nu a fost alcătuită nici pe departe la o scară adecvată. Majoritatea hărţilor din sălile de clasă arată planetele înşirându-se una după cealaltă, la intervale oarecum învecinate – astfel încât giganţii exteriori aruncă o umbră asupra următoarei planete, după cum apare în numeroase ilustraţii –, dar aceasta este o înşelătorie necesară pentru a le putea include pe toate pe aceeaşi coală de hârtie. În realitate, Neptun nu este doar puţin mai încolo de Jupiter, ci este mult dincolo de Jupiter – de cinci ori mai departe de Jupiter decât Jupiter faţă de noi, atât de departe, încât primeşte numai 3% din lumina solară pe care o recepţionează Jupiter. Distanţele sunt în aşa fel distribuite, încât, în realitate, este practic imposibil să trasăm o hartă a sistemului solar la o scară realistă. Chiar dacă aţi adăuga o mulţime de pagini extensibile în cărţile dumneavoastră sau aţi folosi un panou foarte lung, nu aţi ajunge nici măcar aproape de realitate. Pe o diagramă a sistemului solar trasată la o scară realistă, în care dimensiunile Pământului au fost reduse aproximativ la cele ale unei boabe de mazăre, Jupiter ar trebui să fie la cel puţin trei sute de metri depărtare, iar Pluto ar trebui să se afle la o distanţă de doi kilometri şi jumătate (şi cam de dimensiunile unei bacterii, astfel încât oricum nu aţi putea să o vedeţi). Folosind aceeaşi scară, Proxima Centauri, cea mai apropiată stea, ar fi la şaisprezece mii de kilometri depărtare. Şi chiar dacă aţi restrânge totul în aşa fel încât Jupiter să aibă dimensiunile punctului de la sfârşitul acestei fraze, iar Pluto nu ar depăşi dimensiunile unei molecule, ea tot ar trebui să fie la zece metri distanţă.” citat din: Despre toate, pe scurt: de la Big-Bang la ADN scrisă de Bill Bryson.
În partea I a acestui episod am vorbit despre Geocentrism, Heliocentrism și planetele telurice împreună cu centura de asteroizi dintre Marte și Jupiter. Acum continuăm cu giganții gazoși ai Sistemului Solar, și terminăm cu limitele acestuia.
Primul gigant gazos, mai numit și stea „ratată”, este Jupiter cu cei peste 67 de sateliți ai săi. A fost cunoscut din timpuri preistorice, și poartă numele zeului suprem la romani, un fel de Zeus la greci. Explorarea acestei planete a început cu anul 1973, Pioneer 10 fiind nava spațială care a transmis cele mai multe informații și proprietăți despre Jupiter , rapoartele tuturor datelor colectate fiind primite la NASA Jet Propulsion Laboratory.
Saturn este a 6-a planetă de la Soare și are aproximativ 200 de sateliți observați. Planeta a primit numele de asemenea al unui zeu roman, Saturnus, echivalentul zeului grec Kronos. A fost observat în primă fază de către Galileo
Galilei, care credea la început ca e un sistem de 3 planete, inelele și tehnica slabă de observare creând această iluzie. În 1612 tot acesta a observat că încetul cu încetul cei “doi aştri laterali” dispar, exclamând că “ Saturn şi-a devorat copiii”. În sfîrșit, în 1656-1657 Christiaan Huygens a construit un instrument destul de puternic ca să poată contempla fenomenul în toată măreția lui: planeta cea mai îndepărtată cunoscută în acea vreme apărea „înconjurată de un inel diafan, care nu atinge nicăieri planeta și este înclinat față de eliptică” (1659).
A 7-a planetă este Uranus cu aproximativ 27 sateliți. A primit denumirea de această după un zeu grec, zeul Raiurilor. Aceasta este prima planetă descoperită în timpurile mai moderne. A fost observată de către William Herschel în timp ce privea cerul cu telescopul personal pe 13 martie 1781, fiind văzut de mai mulți dinaintea sa, dar toți o considerau o stea obișnuită, primul fiind de fapt John Flamsteed în 1690. Uranus a fost vizitat de o singură navă, Voyager 2, primul raport fiind “Uranus Celestial Mechanics” la data de 24-10-1985.
Și ajungem la ultima planetă, Neptun. Aceasta are 13 sateliți și e singura planetă găsită prin calcule matematice, fiind prezisă de Alexis Bouvard, dar ulterior descoperită de Johann Galle verificând datele primite prin scrisoare pe 23 septembrie 1846 de la Urbain Le Verrier (el fiind de fapt descoperitorul planetei Neptun). Totuși la fel ca la Uranus, primul care a observat această planetă a fost Galileo Galilei la 28 decembrie 1612, dar care a confundat-o și el cu o stea fixă. A primit mai multe nume, dar cel acceptat a fost după zeul roman al mării, Neptun.
Orbita acestor planete este aproape circulară, făcând Sistemul Solar o raritate, majoritatea Sistemelor având corpuri cerești cu orbite eliptice. Călătoria prin Sistemul Solar continuă spre centura lui Kuiper care se întinde de la Neptun pe aproximativ 30-50 UA. Aceasta a fost denumită în cinstea lui Gerard Peter Kuiper, astronom olandez-american care a prezis și demonstrat existența acestei centuri de materie a Sistemului Solar. Este adăpostul mai multor obiecte transneptuniene compuse din ghețuri, unele din ele sunt în deajuns de mari pentru a se rotunji sub propria gravitație, fiind numite planete pitice. Cele mai mari 5 sunt: Pluto, care a fost retrogradata la acest stadiu în 2006, Eris, Haumea, Makemake, și asteroidul din centura dintre Marte și Jupiter, Ceres.
Iar la granița gravitațională a întregului Sistem Solar, la o distanță de aproximativ 50.000 UA, sau aproape un an lumină, se întinde Norul lui Oort- un nor de comete care poartă numele astronomului olandez Jan Hendrick Oort. Acesta este mai degrabă un câmp de rămășițe din ceea ce a rămas din crearea planetelor, tot de aici plecând asteroizi, meteoriți, comete, etc., formate din urma ciocnirilor bucăților de rocă.
În final, sper că majoritatea au înțeles atât forma Sistemului Solar, cât și faptul că posibilitățile descoperirii unor noi planete, sunt foarte mari. Trecând de etapa unui Sistem Geocentric la unul Heliocentric, ajungem să descoperim atât planete din afara Sistemului nostru Solar (exoplanete) cât și întregi sisteme solare, cel mai recent fiind Trappist-1. Acesta a fost descoperit pe 17 februarie 2016, conține 7 planete și toate au potențialul de a conține apă în stare lichidă, fiind exemplul perfect al faptului că mai există și alte “Sisteme Planetare” care de asemenea ar putea susține viață, și posibil va fi și acolo cineva în stare să descopere misterele Sistemului Lui Solar ( desigur aceasta este doar o teorie proprie, dar de ce nu? ).
Dar cine știe ce ne rezervă viitorul și la ce descoperiri să ne așteptăm, ce știm la moment este doar un alt “atom” din univers. După cum afirmă Valeriu Butulescu ” Va veni vremea când pe plicurile de corespondență vom scrie planeta, sistemul solar și galaxia”.
Glosar:
- Colaps gravitațional – căderea spre interior a unui corp ceresc de dimensiuni mari sub influența forței de atracție.
- UA (Unitate Astronomică) – lungimea semi-axei mari a orbitei Pământului în jurul Soarelui. Este egală cu 149.597.870,691±30 m (aproximativ 150 milioane km).
- Nor molecular – un tip de nor interstelar a cărei densitate și dimensiune permite formarea de molecule, cel mai frecvent pe bază de hidrogen molecular (H2).
- Obiect transneptunian – oricare planetă minoră din Sistemul Solar care se rotește în jurul Soarelui la o distanță mai mare sau egală cu planeta Neptun.
- Tranzit – Fenomenul de tranzit astronomic sau trecere astronomică a unui astru prin fața unui alt astru constă în interpunerea unui corp ceresc (astru) între observator și un al doilea corp ceresc, atunci când corpul mai apropiat de observator are dimensiune aparentă mai mică, astfel încât acoperirea corpului mai depărtat este doar parțială.
- Elipsă – Locul geometric al punctelor dintr-un plan pentru care suma distanțelor la două puncte fixe, numite focare, este constantă.
- Inel diafan – inel care lasă să străbată lumina fără să se poată distinge clar contururile.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.