De unde știm? Episodul 2 -partea I -(forma și compoziția Sistemului Solar)
Ideea de Sistem Solar este una relativ recentă, comparativ cu existența omenirii. Pentru a exista acest concept, omenirea a trebuit să înțeleagă că soarele e una din multe alte stele de pe cer, a trebuit să înțeleagă că nu tot ce pare o stea pe cer sunt stele (unele fiind planete ce orbitează ca și Pământul în jurul Soarelui).
Odată cu apariția ideii de Sistem Solar (ideea că Pământul are o traiectorie în jurul Soarelui), aceasta a intrat în dispute cu ipoteza geocentrismului (precum că totul orbitează în jurul Pământului). Geocentrismul a fost prima ipoteză susținută mulți ani la rangul de teorie (înainte de a fi definite normele standard ca o ipoteză să fie considerată teorie), de axiomă cosmologică ce a predominat, susținută de religii, ca adevăr absolut până în antichitate.
Repet că aceasta (ipoteza geocentrismului) sugerează faptul că Terra (Pământul) este centrul lumii, că Soarele și restul planetelor se rotesc în jurul acestuia și, în forma inițială, că Pământul este plat. O posibilă explicație pentru faptul că a avut așa de mulți susținători este faptul că pentru toți observatorii, Soarele și restul corpurilor cerești păreau a se roti în jurul Pământului, în timp ce observatorul constata că acesta rămânea static, o iluzie optică și scuzabilă pentru vremea aceea, acum susținătorii venind cu justificări mai mult sau mai puțin ridicole.
Modelul geocentric a fost, uneori, asociat cu teoria Pământului plat, însă grecii au abandonat devreme această idee, de prin secolul VI î.e.n., grație lui Pitagora (vezi episodul 1 al acestei serii). Alții, precum evreii de exemplu, au păstrat această asociere între geocentrism și ideea de Pământ plat, așa cum se mai poate constata și azi în Scripturile evreiești / creștine și pe paginile acestora de pe site-urile de socializare, cum ar fi Facebook-ul.
Bineînțeles că biserica creștină, alături (împreună sau separat) de alte culte religioase, a dus adevărate lupte apelând chiar la crimă pentru a-și susține ipoteza (menționăm cazul Giordano Bruno, timp în care a încurajat publicarea de „lucrări științifice” care să susțină un sistem geocentric chiar dacă, în timp, religiile lumii renunțaseră la ipoteza unui Pământ plat, dar adoptaseră idea de geocentrism și sistem solar cu Terra în centru, idee ce se poate observa în lucrarile cosmografului și cartografului portughez Partolomeu Velho (o hartă a sistemului geocentric din punctul acestuia de vedere o puteți viziona în imaginea alaturată)
Azi, geocentrismul a încetat să mai fie o teorie „științifică”, însă e departe de a fi dispărut. Conform unui studiu realizat la comanda Asociaţiei Secular-Umaniste din România, în 2016, 1 din 10 români crede că Pământul este plat, iar 2 din 10 cred că Soarele se învârte în jurul Pământului.
Heliocentrismul este propus prima dată de către grecul Aristarh din Samos, în secolul al III-lea î.e.n., sugerând că Pământul se rotește în jurul Soarelui, care stă fix. Singurul tratat despre care avem informaţii este “Despre dimensiunile şi distanţele mutuale ale Soarelui şi Lunii”, din secolul al III-lea e.n., în care Aristarh a calculat dimensiunea Pământului și a măsurat dimensiunea și distanța la care se află Luna și Soarele, iar din estimări, el a concluzionat că Soarele este de șase–șapte ori mai mare decât pământul și deci, de sute de ori mai voluminos (bineînțeles, măsurători recente prin tehnologii mai precise sugerează un raport diferit între dimensiunile Soarelui și Pământului).
Abia 1800 de ani mai târziu însă, în secolul al XVI-lea, preotul, matematicianul și astronomul Nicolaus Copernic a prezentat un model matematic complex al unui sistem heliocentric. Copernic şi-a expus teoria în lucrarea “De Revolutionibus Orbium Coelestium (Despre mişcările de revoluţie ale corpurilor cereşti)” în 1543, dar abia pe patul de moarte a îndrăznit să o publice, neuitând să adauge o dedicaţie măgulitoare pentru papă. Acest sistem este pe larg acceptat în ziua de azi de oamenii de știință.
Odată cu evoluția științei și a tehnologiilor, am putut afla mai multe lucruri despre Sistemul Solar. Acesta s-a format acum 4,6 miliarde de ani, ca urmare a colapsului gravitațional al unui gigant nor molecular și, încă de atunci, împreună cu viitoarele planete și corpuri cerești, se rotește în jurul centrului galaxiei Calea Lactee. Are în centru o stea de mărime medie, Soarele, care este orbitat de 8 planete, posibil 10 (ultimele două își au descoperirea doar prin calcul matematic și ar fi singura posibilitate ce ar genera suficientă gravitație ce ar explica orbita neobișnuită a unui grup de obiecte transneptuniene, cele mai puternice telescoape scanează spațiul pentru a le descoperi fizic, dar este o muncă migăloasă ce necesită timp).
Primele 4 planete interioare mici, Mercur, Venus, Pământ și Marte sunt alcătuite, în mare parte, din roci si cristal.
În antichitate, oamenii asociau planetele cu niște stele călătoare și le numeau după zeii lor. Despre Mercur și Venus, înainte de secolul 5 î.e.n., astronomii din antichitate credeau că sunt formate din două corpuri separate: unul vizibil doar la răsărit și celălalt, doar la apus.
Primul care a prezis faptul că obiectele de pe cer sunt, de fapt, planete și se rotesc în jurul Soarelui, a fost Nicolaus Copernic în lucrarea sa, despre Sistemul Heliocentric, publicată în 1543, iar cu timpul, au apărut și astronomii care au confirmat presupunerile lui.
Mercur este prima planetă de la Soare și este cunoscută încă din antichitate, având observații care datează din vremea sumerienilor. Romanii au numit planeta după zeul mesager Mercur din cauza vitezei aparent rapidă pe cer. Primul care a confirmat faptul că Mercur este o planetă a fost Galileo Galilei în secolul 17, dar nesurprinzător, din cauza telescopului slab nu a putut observa fazele planetei, la fel cum a făcut cu Venus. Prima sondă spațială, care a vizitat planeta, este Mariner 10, produsă de NASA și lansată pe 3 noiembrie 1973. De obicei, teiștii și adepții teoriilor conspiraționiste, se întreabă: ”Oare ce combustibil minune folosesc ăștia pentru a face o sondă să zboare o distanță așa mare?”. Păi nu e vorba de combustibil, ci de faptul că oamenii de știință se folosesc de gravitația diferitelor planete pentru a accelera sau a încetini o sondă spațială, acest fenomen fiind numit asistență gravitațională. Astfel, sonda Mariner 10 a fost prima care s-a ajutat de aceasta, oferindu-ne primele imagini de aproape cu suprafața lui Mercur. Planeta este lipsită de sateliți.
Fără sateliți naturali și ea, Venus este a 2-a planetă a Sistemului Solar. Aceasta a fost denumită după zeița romana a dragostei și frumuseții. Primul care a confirmat sistemul copernician și faptul că Venus e o planetă, a fost Galileo Galilei în 1610, observând că aceasta a trecut prin faze distincte, la fel ca și Luna. Acest model a fost și mai bine confirmat atunci când a făcut un tranzit pe suprafața Soarelui la data de 4 decembrie 1639. Prima sondă care a fost trimisă către Venus a fost lansată de Rusia în 1961, care din păcate a pierdut contactul cu baza, dar prima navă care a vizitat cu succes Venus a fost Mariner 2 în 1962, rapoartele fiind publicate de NASA Jet Propulsion Laboratory.
Terra este a 3-a planetă de la Soare și are un singur satelit natural, Luna. S-a format aproximativ acum 4.57 miliarde de ani în urmă, are orbita în formă de elipsă, iar în prezent este cea mai mare planetă telurică din Sistemul Solar.
Marte este ultima planetă din cadrul celor „interioare”. Aceasta este cunoscută, și ea, încă din antichitate și are 2 sateliți, Phobos și Deimos. Denumirea sa provine de la Marte, zeul roman al războiului. Pentru prima dată, calcularea poziției planetei a fost realizată de Tycho Brahe mai devreme de 1576. Prima misiune de succes pe această planetă a fost Mariner 4 lansată în 1964 de către NASA.
În 1809, la Berlin, Johann Elert Bode a publicat o carte “Theoria motus corporum coelestium in sectionibus conicis solem ambientium”, în care prezenta o regulă care estima depărtarea planetelor de Soare, numită ”Legea lui Bode”. Această lege prezicea existența unei planete între orbitele lui Marte și Jupiter. Căutând această planetă, au descoperit o multitudine de asteroizi, înțelegând că, de fapt, aceasta este o centură de asteroizi, rămășițele unei posibile planete din trecut. Aceasta este asemănătoare, din punct de vedere al compoziției, cu celelalte planete terestre, deoarece o mare parte dintre obiecte sunt compuse din rocă și metal. În anul 1766 astronomul german Johann Daniel Tietz (1729-1796), cunoscut, sub numele său latinizat, Titius, a descoperit şi publicat o lege aritmetică a proporţiilor sistemului solar.
Titius a scris mai întâi distanţele medii dintre planetele „clasice” şi Soare (rotunjite la o singură zecimală), luând distanţa medie dintre Pământ şi Soare drept unitate :
Apoi a scris progresia geometrică 3; 6; 12; 24; 48; 96 şi, după ce a pus la început termenul 0, a adăugat 4 unităţi fiecărui termen: 4; 7; 10; 16; 28; 52; 100. În sfârşit, a împărţit toţi termenii cu 10, obţinând şirul
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| care este sensibil egal cu cel scris mai sus, cu excepţia termenului 2,8 (acesta corespunde unei lacune între Marte şi Jupiter). Aşa şi-a dat seama că trebuie să mai existe ceva între aceste două planete. | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Chiar dacă legea s-a a fost doar o coincidență de probabilitate in sistemul nostru solar ( ea ne find valabilă în alte sisteme solare) Elert Bode a reușit, altfel, să deschidă o nouă eră în astronomie, demonstrând posibilitatea de a descoperi de corpuri cerești folosind doar calcule matematice, iar necesitatea vizuală fiind necesară (în procesul de desemnarea a existenței) doar pentru confirmare. În partea a doua a acestui episod, vom continua să prezentăm restul de corpuri componente a Sistemului Solar, unele cunoscute, altele mai puțin cunoscute.
Sperăm că am reușit să vă creștem apetitul pentru cunoaștere și curiozitatea de a demara propriile investigații pentru a verifica informațiile oferite în articol și, dacă descoperiți erori, vă rog să ne contactați să modificăm articolul.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.