Începând cu secolul al II-lea, în Biserica creştină au început dispute privin scrierile „corecte” şi cele considerate „eretice”. Iniţial, controversele s-au centrat doar asupra literaturii de esenţă creştină, cînd încep să se întocmească liste cu scriei „adevărate” şi sunt condamnate cele considerate „greşite”. Astfel au apărut primele liste cu scrieri canonice. Cea mai veche listă de acest gen, pare să dateze din jurul anului 170 şi s-a păstrat în „Fragmentul Muratorian, scris în sec.IV, după un original grecesc.

Constantin arzând cărţile ariene

După Conciliul de la Niceea din anul 325, Constantin cel Mare a emis un edict împotriva învățăturilor nontrinitariene ale arienilor care prevedea arderea sistematică a cărților şi mai se adaugă: „În plus, dacă va fi găsită orice scriere compusă de Arie, ea trebuie să fie aruncată în foc, așa că nu numai răutatea învățăturilor lui să fie distrusă, dar să nu rămână nimic care să mai amintească cuiva de el. Și fac prin prezenta un ordin public, că, dacă cineva ar fi descoperit că a ascuns o scriere de-a lui Arie și nu a adus-o imediat pentru a fi distrusă prin foc, pedeapsa lui va fi moartea. Imediat ce va fi descoperit că a săvârșit această infracțiune, el va fi adus pentru a suferi pedeapsa capitala…..”. Mai apoi, potrivit Elainei Pagels, „în anul 367Atanasie, episcop zelos al Alexandriei, a emis o pastorală (scrisoare prin care se anunţa data Paştelui creştin) în care le-a cerut călugărilor egipteni să distrugă toate aceste scrieri inacceptabile, cu excepția celor pe care le-a enumerat în mod expres ca „acceptabile” sau chiar „canonice” — listă ce constituie în prezent Noul Testament”. Pagels citează pastorala lui Atanasie (scrisoarea 39) din 367 e.n., care prevede un canon, dar nu ordonă călugărilor în mod explicit să distrugă scrierile excluse. Textele eretice au fost șterse și suprascrise, la fel ca multe texte ale antichității clasice. Potrivit autoarei Rebecca Knuth, un număr mare de texte creştine timpurii au fost „distruse” într-un mod similar cu arderea lor în public. Această scrisoare a lui Atanasie a dus la ascunderea unor texte vechi în peşterile din deşert. Astfel au fost descoperite unele scrieri creştine care pot să reconstituie istoria creştinismului timpuriu… (Vezi textele de la Nag Hammadi, în principal de esenţă gnostică.)

Papirusul Goleniscev -Theophilus pe Serapeion sau victoria asupra Bibliotecii din Alexandria.

Urmaşul său, Teofil al Alexandriei (385 – 412), potrivit istoricilor creştini Rufin şi Sozomen, în anul 391, el şi adepții săi au atacat şi distrus templul lui Serapis (Biblioteca din Alexandria), dând foc celor peste 9.000 de manuscrise existente aici.

Socrates Scholasticus, un contemporan al lui Teofil, consemnează: „Oferindu-i-se această ocazie, Teofil a folosit-o în exces … a ordonat golirea templului lui Mithra… Apoi a distrus templul lui Serapis (Biblioteca din Alexandria)… și a purtat falusul lui Priapus prin mijlocul forumului. … templele păgâne… au fost rase de pe fața pământului, iar reprezentările zeităților lor au fost topite și transformate în vase și alte ustensile folositoare bisericii alexandrine.”

Până să pornească cruciada împotriva cărţilor „păgâne”, Biserica avea nevoie să-şi stabilească canonul şi să-şi cureţe propria-i ogradă de cărţile creştine eretice.

Astfel papa Damasus I (366 – 384) i-a cerut Sfântului Ieronim, care i-a devenit secretar, să revizuiască traducerea veche a Sfintei Scripturi. Pentru a realiza această traducere, Sf. Ieronim a călătorit la Bethleem, unde s-a documentat comparând versiunile din limbile ebraică și aramaică ale Vechiului Testament dar și o traducere în limba greacă – Septuaginta și Noul Testament (versiunea în limba greacă), apoi a redactat traducerea lor în limba latină dând creștinității Biblia Vulgata. Cu această ocazie se adaugă sau se elimină din scrierile ebraice o serie de cărţi astfel încât va lua naştere o Biblie creştină… (Vulgata nu a fost imediat acceptată în toate bisericile latine, dar în sec. al V-lea a devenit o carte universală. S-a transmis prin numeroase variante scrise de mână, copiate de călugări. Cu timpul, aceste interpolări au necesitat corecturi permanente. În anul 1456, Johannes Gutenberg a tipărit prima ediție a Vulgatei, iar noua tehnologie a confirmat faptul că opera avea nevoie de o nouă ediție corectată. Conciliul Tridentinum al Sfântului Scaun a examinat-o și a decretat la 8 aprilie 1546 versiunea Vulgatei ca singura autentică.

Ediția revizuită a fost finalizată în timpul Papei Clement al VIII-lea și a apărut la Roma în 1592. Denumită Sixtina-Clementina, aceasta a fost revăzută și corectată în edițiile din 1593 și 1598, devenind textus receptus al Bisericii Catolice).

În Orient, Sinodul de la Sirmium (din vara anului 378) va stabili o listă cu scrierile canonice sau demne de luat în seamă şi o lungă serie de scrieri apocrife care trebuiau distruse iar „scrierile și autorii lor, precum și discipolii autorilor să fie osândiți anatemei pentru totdeauna”.

Biserica creştină a continuat cu sârg să distrugă toate scrierile neconvenabile. Astfel prin activitatea depusă de Chiril al Alexandriei (c. 376-444) au fost arse aproape toate lucrările lui Nestorie (386-450), la scurt timp după anul 435.

Potrivit Cronicii lui Fredegar (sec.VII), Recaredo, regele vizigoților, care a domnit în perioada 586-601, și primul rege catolic al Spaniei, după convertirea sa la catolicism în 589, a ordonat ca toate cărțile ariene să fie strânse și arse. Astfel toate cărțile de teologie arianistă au fost transformate în cenușă, la fel ca și casa în care au fost intenționat colectate.

Decretem Glasianum 

Apariţia în timp a numeroase scrieri religioase creştine multe contravenind curentului ortodox, precum şi cărţi considerate eretice, a născut în secolul al IX-lea, Decretem Glasianum – o listă de scrieri pe care „bunii creştini” nu ar trebui să le citească. Decretem Glasianum nu a mai fost însă oficializat, dar lupta cu cartea a continuat. Cărţile au apărut ca principal duşman al creştinismului şi nu numai cărţile necanonice, ci chiar şi Sfânta Carte a creştinătăţii a părut să fie un pericol pentru mintea credincioşilor astfel că în anul 1229 e.n. şi Biblia este interzisă laicilor.

De fapt, Europa acelor vremuri era un loc deosebit de periculos pentru oricine dorea să ştie, chiar şi numai din curiozitate, ce conţine Biblia. În Anglia a fost adoptată o lege parlamentară care spunea că „oricine citea Scripturile în engleză era în pericolul de a-şi pierde pământul, toate bunurile personale şi viaţa . . . şi, dacă continua să se încăpăţâneze, sau repeta greşeala după ce fusese iertat, trebuia mai întâi să fie spânzurat pentru că îl trădase pe rege şi apoi ars pentru erezie împotriva lui Dumnezeu“.

Şi celebra Inchiziţie Catolică îi urmărea cu cruzime pe adepţii sectelor „eretice“ şi îi persecuta din cauza obiceiului lor de a predica „din evanghelii şi epistole şi din alte scrieri sacre, . . . întrucât predicarea şi explicarea Sfintei Scripturi [erau] complet interzise laicilor“. Nenumăraţi bărbaţi şi femei au suferit torturi îngrozitoare şi au fost omorâţi din cauza dragostei lor pentru Biblie. Ei riscau cele mai severe pedepse chiar şi numai dacă rosteau „Tatăl nostru” sau cele „Zece porunci” ori dacă îşi învăţau copiii să le spună.

Rugul creştin dedicat cărţilor a continuat şi în anul 1244, ca rezultat al Procesului Talmudului de la Paris, douăzeci și patru de căruțe pline cu Talmuduri și alte manuscrise religioase evreiești au fost incendiate pe străzile din Paris.

În Spania, în anul 1490, din ordinul lui Torquemada au fost arse peste 600 de cărţi considerate eretice…

Diego de Landa arzând manuscrisele mayaşilor

Dacă tot vorbim despre arderea cărţilor, să reţinem şi isprăvile creştinării Americii, când mai multe cărți scrise de către populațiile indigene au fost distruse. La momentul cuceririi spaniole a Yucatánului, în secolul al XVI-lea, existau multe cărți scrise de azteci. Cu toate acestea, majoritatea acelor cărți au fost distruse de conchistadori și de preoții catolic. (Face notă discordantă preotul Bartolome de la Casas, datorită căruia s-au păstrat câteva manuscrise de excepţie.). Multe cărți din Yucatán au fost distruse la ordinul episcopului Diego de Landa în iulie 1562. De Landa a scris: „Am găsit un număr mare de cărți la aceste persoane și, deoarece acestea nu conțineau nimic care să nu poată fi considerat ca superstiție și minciuni ale diavolului, le-am ars pe toate, ceea ce ei (populaţia maya) au regretat într-o măsură umitoare și care le-a provocat multă suferință”… În Europa, lupta Bisericii cu cartea va lua forme organizate…

Biserica în luptă cu cărţile (1) <>

Biserica în luptă cu cărţile (2)

Please follow and like us:
https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/Cărţi-4.-Arderea-cărţilor-Torquemada.jpg?fit=509%2C600https://i2.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/Cărţi-4.-Arderea-cărţilor-Torquemada.jpg?resize=150%2C150RaduIstoria crestinismului@bibliainterzisa,@Bisericaînluptăcucărţile,@cartiariene,@PapirusulGoleniscev,#radubesuan,Biblia interzisă,Biserica în luptă cu cărţile,cărți ariene,Papirusul Goleniscev,Radu BesuanÎncepând cu secolul al II-lea, în Biserica creştină au început dispute privin scrierile „corecte” şi cele considerate „eretice”. Iniţial, controversele s-au centrat doar asupra literaturii de esenţă creştină, cînd încep să se întocmească liste cu scriei „adevărate” şi sunt condamnate cele considerate „greşite”. Astfel au apărut primele liste cu...Pentru cei care știu să gândească singuri