Compus după modelul Bibliei ebraice, Noul Testament – Novum Testamentum – nume care este o latinizare a termenului grec Ἡ Καινή Διαθήκη, adică „Noul Legământ”, a devenit cartea de căpătâi a creştinilor de astăzi. Tot după modelul Bibliei ebraice, care reuneşte 22 de „cărţi” număr egal cu cel al literelor din alfabetul ebraic, Noul Testament reuneşte 27 de „cărţi” adică un număr egal cu cel al literelor din vechiul alfabet grecesc, cel utilizat de către „greaca koine”, limba originală a Bibliei creştine, cea care s-a vorbit în bazinul mediteraneean începând cu epoca lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.e.n.) și până în jurul anului 500 e.n.

La începuturile creştinismului apăruseră culegeri cu spuse şi învăţături ale lui Iisus. Acestea au fost completate apoi cu evenimente din perioada de misionariat urmate de moartea şi învierea zeului. Moartea şi învierea lui Iisus au devenit simbolul central al creştinismului, un simbol propagat de către Pavel drept „vestea cea bună”. Tot viitorul apostol Pavel va impune ideea conform căreia Legea a venit prin Moise dar Mântuirea prin Iisus. Iisus era noul Moise şi pusese bazele unui Nou Legământ, dar cum creştinismul era ancorat în Vechile Scripturi, ale căror pasaje erau interpretate ca fiind profetice pentru creştinism, evangheliile creştine au fost iniţial alăturate Vechiului Testament interpretat în cheie creştină.

Scrierile creştine se făceau cunoscute prin cititul public, fapt care a dus la creşterea lor numerică, la o diversificare şi o îmbogăţire în conţinut. Fiecare scriere creştină, indiferent de gen, era considerată de inspiraţie divină. În timp, numărul de scrieri a crescut simţitor şi conţinutul a fost tot mai variat, căci în cadrul comunităţii creştine se dorea ca „Mitul creştin” să nu fie privit drept simbolic ci ca fapt real, ca istorie întâmplată. Majoritatea scrierilor creştine se încadrau la categoria „Evanghelie” (Veste Bună) şi, în secolele II şi III e.n. apăruseră un număr semnificativ de astfel de scrieri, o cifră situată între 50 şi 100 de evanghelii, multe cunoscute din scrierea lui Irineu din Lyon (c.185 e.n.) intitulată Adversus haereses.

Acestor evanghelii li se alăturaseră şi epistolele, în principal cele ale lui Pavel, care se bucurau de autoritate şi au circulat în Orient multă vreme. Dionisie, episcop al Corintului în jurul anului 170 e.n., spune că creştinii din Corint continuau să citească la slujbă epistola scrisă de Clement din Roma prin  anul 95 e.n. şi că obişnuiau de asemenea să citească noua epistolă pe care tocmai o primiseră de la Roma. Acestea erau citite alături de Evanghelii şi pasaje din Vechiul Testament. Citirea publică a dus la consacrarea zonală a unei serii întregi de epistole creştine, în principal cele ale lui Pavel.

Literatura apocaliptică prezentă în Vechiul Testament va inspira şi o serie de apocalipse de factură creştină, astfel că în secolul al doilea abundenţa de scrieri creştine a dus însă la o estompare a sentimentului de reverenţă.

Tocmai din acest motiv s-a încercat o selecţie a scrierilor, formarea unui canon, a unei culegeri de texte specific creştină, dar această colecţie trebuia să capete aura unor „scrieri sacre”.

Mulţimea de literatură creştină, cu un conţinut extrem de variat au născut aprige controverse. Care erau valabile? Era necesară o selecţie autorizată care să hotărască ce era de încredere şi valabil. Procesul selecţiei a fost guvernat de criteriul catolicităţii (a adevăratei credinţe) şi de criteriul vechimii (apostolic).

Culegerea de cărţi creştine se dorea a fi o replică la Vechiul Legământ ebraic şi totodată o distanţare de religia iudaică. Un consens în privinţa cărţilor care urmau să compună Noul Testament, având la bază opinia populară, s-a format începând cu secolul al V-lea, dar până la oficializarea canonului a trecut mai bine de un mileniu…

Apostolul Ioan şi Marcion

Marcion din Sinope (c. 85 – c. 160) este primul teolog creştin care, după anul 140 e.n., va compune şi promova o colecţie de texte care se dorea a fi „Legământul creştin”. Canonul său a constat din numai unsprezece cărți grupate în două secțiuni: Evangelikon și Apostolikon – o selecție de zece epistole ale apostolului Pavel, care apar cu modificări faţă de variantele canonice de astăzi. (Scrisorile lui Pavel au fost capitale pentru creştinism.  Iustin Martirul, Irenaeus, şi Tertullian au considerat că acestea trebuie să fie pe picior de egalitate cu „Scripturile ebraice” deoarece erau de inspiraţie divină).

Evanghelia lui Marcion apare ca o versiune mult mai scurtă a Evangheliei după Luca şi considerabil diferită de ceea care a devenit acum textul standard al Evangheliei lui Luca. Versiunea lui Marcion a fost mult mai puțin orientată spre scripturile evreiești decât textele canonice care sunt acum şi nu conține elemente referitoare la nașterea și copilăria lui Iisus.  Marcion se spune că a respins toate celelalte Evanghelii, inclusiv cele ale lui Matei, Marcu și mai ales Ioan, considerându-le ca fiind falsificate.

Criticii lui Marcion au pretins că el a editat porțiunile care nu i-a plăcut din versiunea canonică, deși Marcion a susținut că textul său a fost „cel mai adevărat original”.

Adevărul e că în secolul al II-lea au fost făcute corecţii destul de importante cantitativ al textului evangheliilor. Dionisie din Corint se plânge de corecturile arbitrare pe care le-au făcu ereticii în evanghelii (cf. lui Eusebiu), dar nici catolicii creştini nu s-au lăsat mai prejos, completând evangheliile cu episoadele copilăriei lui Iisus şi apariţiile acestuia de după înviere. (Evangheliile canonice de astăzi au fost completate în timp. În cel mai vechi manuscris ale Evangheliei după Marcu, Codex Sinaiticus, evanghelia se termină cu „Amin” imediat după cap. 16:8 – deci fără înviere și cu afirmația „… și nimic n-au spus, că se temeau”. Ulterior au fost adăugate versetele 16:9-20).

Marcion nu a fost singurul care susţinea existenţa unei singure evanghelii adevărate.

Mişcarea apărută în Frigia, iniţiată de Montanus, susţinea ca fiind adevărată doar Evangheliei după Ioan şi în baza versetelor 14:16-17, propovăduia a doua venire a Mântuitorului, sub numele de  Paraclet  „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor (Paraclet), care să fie cu voi pentru totdeauna…” (Ioan 14:16-17). (De fapt este vorba de venirea unui Duh şi nu a lui Iisus !). Mai erau şi mişcările gnostice, fiecare cu evanghelia ei…

În acest context, la finele secolului al II-lea, teologii creştini se străduiau să selecteze un set de scrieri creştine, care să devină canonice, să formeze un Nou Legământ. (Între anii 170-180, Melito, episcopul Sardisului, originar din Asia Mică, folosea expresia „cărţile Vechiului Legământ”, ca dovadă că se vorbea deja despre un „Nou Legământ”).

Selecţionarea scrierilor şi mai ales alegerea celei mai „inspirate” evanghelii, a dat naştere la o serie de controverse şi a născut erezii. Soluţia salvatoare a venit de la Irineu de Lyon…

Episodul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35.

Please follow and like us:
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/91.-Papyrus1.jpg?fit=585%2C840https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/91.-Papyrus1.jpg?resize=150%2C150RaduIstoria crestinismului@liber cugetator,@liber-cugatatori,#liber,#liber-cugetatori,#liber-cugetatori Romania,#liber-cugetatoriRomania,#libercugetator,#libercugetatori,canon,Istoria creştinismului,Noul TestamentCompus după modelul Bibliei ebraice, Noul Testament - Novum Testamentum – nume care este o latinizare a termenului grec Ἡ Καινή Διαθήκη, adică „Noul Legământ”, a devenit cartea de căpătâi a creştinilor de astăzi. Tot după modelul Bibliei ebraice, care reuneşte 22 de „cărţi” număr egal cu cel al...Pentru cei care știu să gândească singuri