Dacă persecuţiile „păgânilor” împotriva creştinilor cumulează aproximativ şapte ani, răzbunarea creştină sub umbrela Inchiziţiei, se întinde oficial pe o perioadă de 600 de ani, dar în realitate războiul creştin împotriva păgânilor a început cu mult înainte de instituirea Inchiziţiei…

În creştinismul primar şi chiar după Conciliul de la Niceea din 325, în afară de excomunicare biserica nu avea alte posibilități de sancționare a ereticilor.

Situaţia s-a schimbat după anul 380, atunci când împăratul bizantin Theodosius cel Mare (347-395) a instituit creştinismul drept religie de stat în Imperiul Roman, iar cei care propovăduiau învățături străine, neacceptate de creștinismul oficial, au fost consideraţi păgâni, urmăriți și condamnați. Prima victimă a fost teologul Prisciliano de Avila, care în anul 385 a fost executat în Trier drept eretic.

Între anii 389 şi 392, împăratul Theodosiu dă o serie de decrete prin care se interzic sărbătorile păgâne, templele sunt închise şi dărâmate iar averile acestora confiscate. Anul 391 marchează distrugerea Bibliotecii din Alexandria, iar în 393 sunt interzise Jocurile Olimpice. Elanul creştinesc al împăratului Theodosiu atinsese însă punctul culminant în anul 390, când se înregistrează „Masacrul de la Tesalonic”, acţiune de creştinare care a făcut între  șapte mii și zece mii de morți.

Augustin de Hipona

Chiar dacă în prima fază aceste violenţe au fost condamnate formal, creştinarea forţată a fost ridicată curând la nivel de politică de stat iar teologii creştini au fundamentat această acţiune. Augustin de Hipona (354 – 430), în disputele teologice cu creştinii donatişti, a renunţat la metoda convingerii şi va recomanda utilizarea forţei pentru impunerea dreptei credinţe, susţinând că unuia care s-a rătăcit, trebuie să-i arăţi calea cea bună, dar dacă el refuză să o urmeze, atunci trebuie obligat ca o dovadă de iubire creștinească faţă de aproapele tău. El mai afirma că ereticii sunt oi rătăcite pe care păstorul creștin, cu toiagul și ciomagul, le aduce înapoi în turmă. Tortura este considerată legitimă, pentru că ea nu strică sufletul, ci numai carnea păcătoasă. În consecință era mai bine ca un eretic să fie ars, decât să urmeze un drum greșit.

Metodele de creştinare ale lui Augustin vor fi preluate de către instituţia Inchiziţiei…

Dacă în Est ascensiunea islamică domoleşte elanul creştinării păgânilor şi combaterea armată a credinţelor eretice, în Vest regii sau împărații rămân legați de creștinism și biserică, iar grupările care se distanțau de aceasta erau privite ca un pericol pentru unitatea bisericii și în general a ordinii. La începutul celui de al doilea mileniu, prigonirea și condamnarea la moarte a ereticilor, de către autoritățile feudale exista deja în Franța, Germania și Italia.

La Conciliul din Tours din 1163 patronat de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea instituirii unei pedepse adecvate celor care se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Câţiva ani mai târziu, la Conciliul din Verona (1183), papa Lucius III (1181–1185) în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), prin Bulă papală hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic: excomunicarea defiintivă, pierderea tuturor drepturilor și proprietăților.

În anul 1184, ca o reacție la mișcarea religioasă a catharilor din sudul Franței.a fost alcătuită o comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie. Este actul de naştere al Inchiziţiei iar Cruciada Albigensiană, marchează începutul acţiunilor violente împotriva ereticilor.

După ce în anul 1199 papa trimite doi călugări cistercieni cu împuternicire de a supune catharii din sudul Franței, pentru o mai bună convingere, Papa Inocențiu al III-lea organizează Cruciada Albigensiană. La 22 iulie 1209, trupele trimise pentru creştinare ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii vor fi măcelăriți. Se estimează că numărul morţilor s-a ridicat la 20 000. Urmează spre creştinare localitatea Carcassonne, care capitulează și cei rămași, aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii se refugiază în păduri. Sunt urmăriţi, iar 400 din ei sunt spânzurați. O sută vor fi lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, („Au luat cu ei numai păcatele lor”).

În anul 1224, în lumina spuselor lui Iisus: Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădița neroditoare, și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc, și ard (Ioan;15:6), Frederic al II-lea a elaborat un edict de ardere a ereticilor. Acest edict va fi acceptat de papa Grigore al IX-lea cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic nu mai poate fi convertit.

La Conciliul din Toulouse (1229) s-au înăsprit măsurile de pedepsire a celor care deviază de la dreapta credinţă şi se hotărăşte urmărirea lor chiar şi în locurile de refugiu. Celor care le ofereau adăpost sau pomană ereticilor, le erau dărâmate casele, confiscate bunurile sau periclitate viețile. Pentru a obține informațiile necesare s-a recurs la încurajarea denunțurilor secrete.

În anul 1231, papa Grigore al IX-lea (1167-1241) formează o comisie permanentă pentru combaterea ereziei, formată mai ales din călugări ai ordinului dominican.

În anul 1235, Inchiziția este considerată oficială de către papă, iar Edictul lui Frederic al II-lea este pus în aplicare începând din anul 1238 când se ordonă arderea pe rug a ereticilor. Din anul 1252, pentru aflarea adevărului, este introdusă interogarea prin schingiuire.

Până la sfârșitul secolului al XIII-lea, Inchiziția funcționa deja ca instituție organizată în mai multe regiuni din Europa apuseană iar dacă pentru început ea a fost un tribunalul ecleziastic, care avea în sarcină reprimarea oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală, acţiunile Inchiziţiei se vor extinde cu acuze deseori imaginare. Procesele aberante ale Inchiziţiei, inclusiv „Vânătoarea de vrăjitoare”, au pornit de la faptul că un acuzat avea libertatea de a-și acuza la rândul lui unii dușmani și dacă acuzarea lui se dovedea reală, el avea șanse de grațiere.

Execuţiile ordonate de către Inchiziţie au durat până la mijlocul secolului al XIX-lea.

Ultima execuţie cunoscută în Germania este cea a lui Johannes Thomas, în 1804, dar persoane cu identitate necunoscută se pare că au fost executate în 1814, 1821, 1823, 1829 și un ultim caz în 1835.

În Spania ultima execuţie este consemnată în 1826, iar  practicile Inchiziției spaniole au fost scoase în afara legii în 1834.

Inchiziția ca organ al Vaticanului, însă fără practicile punitive medievale, a supravieţuit şi a fost redenumită în anul 1908 Sacra congregatio Romanae et universalis Inquisitionis seu Sancti Officii sau pe scurt Sanctum Officium, iar în anul 1965 şi-a schimbat numele în Congregatio pro Doctrina Fidei  adică „Congregaţia pentru doctrina credinţei”.

Episodul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 3435.

Please follow and like us:
https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/2a.-Proces-al-inchiziţiei-Madrid.jpg?fit=1024%2C649https://i1.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2017/05/2a.-Proces-al-inchiziţiei-Madrid.jpg?resize=150%2C150RaduIstoria crestinismului#liber,#liber-cugetatori,#liber-cugetatori Romania,#liber-cugetatoriRomania,#libercugetator,#libercugetatori,inchizitie,Istoria creştinismului,tortura crestinaDacă persecuţiile „păgânilor” împotriva creştinilor cumulează aproximativ şapte ani, răzbunarea creştină sub umbrela Inchiziţiei, se întinde oficial pe o perioadă de 600 de ani, dar în realitate războiul creştin împotriva păgânilor a început cu mult înainte de instituirea Inchiziţiei... În creştinismul primar şi chiar după Conciliul de la Niceea din...Pentru cei care știu să gândească singuri