La cumpăna dintre milenii atitudinea autorităţilor faţă de magie şi vrăjitoare a început să se schimbe.

Regele englaz Athelstan (924-939) este primul care promulgă un set de legi explicite împotriva vrăjitoarelor, considerând vrăjitoria un păcat de moarte. În anul 1224 şi împăratul german Frederic a elaborat un edict care prevedea pentru eretici, inclusiv vrăjitoare, pedeapsa cu arderea pe rug. Dacă iniţial papa Grigore al IX-lea a manifestat unele reţineri, în anul 1238, el va da prima bulă papală prin care se consfinţeşte arderea pe rug a ereticilor şi a vrăjitoarelor. Totuşi în acea perioadă Biserica Catolică avea de furcă mai mult cu ereticii şi evreii.

Cum principalii eretici vizaţi erau chatarii ale căror învăţături erau considerate ca fiind încărcate cu un amestec de vrăjitorie și magie, este posibil ca schimbarea de atitudine a papalităţii faţă de vrăjitoare să fi fost cauzată şi de acest duşman al dreptei credinţe. (Ordinul Cavalerilor Templieri, apărut în jurul anului 1139 şi desfiinţat prin bula papală Vox in excelso din 3 aprilie 1312, a fost şi el bănuit de misticism.).

Dacă în anul 1258, papa Alexandru al IV-lea spunea că vrăjitoria nu trebuie să fie anchetată de către Biserică, în anul 1320 papa Ioan al XXII-lea autoriza Inchiziţia să urmărească penal şi vrăjitoarele dacă este vizată hetreodoxia.

A fost semnalul pentru începutul acţiunilor oficiale îndreptate împotriva persoanelor bănuite de vrăjitorie şi practici mistice. Celebru este cazul „Donna del gioco”. În anul 1384, Sibilla Zanni şi Pierina de Bugatis au fost aduse în faţa Inchiziţiei din Milano sub acuzaţia de apartenenţă la o sectă mistică păgână. Condamnate iniţial la penitenţe minore, în anul 1390 au fost din nou acuzate de legături cu Diavolul şi condamnate la moarte.

Sub oblăduirea Bisericii acuzele de vrăjitorie se înmulţesc, căci doctrina creştină a suferit o serie de modificări, printre care şi recunoașterea existenței vrăjitoriei ca o formă de influență satanică și catalogarea acesteia drept erezie.

Aceste schimbări doctrinare au fost finalizate la mijlocul secolului al XV-lea, în special în urma Conciliului de la Basel, iniţiat în 1431 şi finalizat în 1449.

Începutul oficial al „Vânătoarei de vrăjitoare” poate fi considerat însă anul 1484, când papa Inocent VII emite o bula prin care se stipula că vrăjitoarele există şi trebuie reprimate fără milă. Această cerinţă papală a fost aplicată cu foarte mult zel de inchizitori. În anul 1487 este publicată de către călugării dominicani Jakob Sprenger şi Heinrich Kramer, lucrarea Malleus Maleficarum (Ciocanul vrăjitoarelor),  în care vrăjitoarele erau tratate ca nişte creaturi diabolice, ce nu meritau să trăiască pentru ca şi-ar fi extins influenţa asupra „bieţilor creştini”, încercand să-i transforme şi pe aceştia în unelte ale lui Satan. (Formal, cartea a fost interzisă de către Biserică în 1490, dar până în anul 1520, ea a fost retipărită în 14 ediții.) Timp de trei secole, acestă carte a rămas manualul urmăririi, torturării și judecării vrăjitoarelor acuzate de satanism dar și de a fi adus ciuma.

Din anii 1520 isteria vrăjitoarelor făcea ravagii în toată Europa. La mijlocul secolului, catolicii și protestanții au ars sute de vrăjitoare. Arhiepiscopul de Trier, de exemplu, între 1587 și 1593 a trimis 368 de vrăjitoare pe rug. În 1585 episcopul de Genova a dat 500 de sentințe de ardere pe rug, iar prinț-primatul de Bamberg, între 1623 și 1633 a trimis 600 vrăjitoare pe rug. Şi prinț-primatul de Würzburg, Filip Adolf la începutul secolului XVII-lea se lăuda cu un mic record la acest capitol. El a trimis la moarte aproape 1000 de vrăjitoare, între care 19 preoți, mulți copii, și chiar unul dintre nepoți săi. Profesorul de drept penal de la Universitatea din Leipzig, care a fost extrem de mândru de faptul că a citit Biblia de 53 ori, a semnat circa douăzeci de mii de condamnări la moarte.

Perioada acestor procese este extinsă în perioada 1450 – 1750, cu vârfuri diferind de la ţară la ţară.

În Danemarca, arderea vrăjitoarelor a crescut ca urmare a reformei din 1536 a lui Christian IV al Danemarcei, care a încurajat această practică, iar sute de persoane au fost condamnate pentru vrăjitorie și arse. În districtul Finnmark, nordul Norvegiei, procese de vrăjitoare grave au avut loc în perioada 1600-1692.

În Anglia, apare Legea lui Henry al VIII din 1542, care defineşte vrăjitoria drept o crimă, infracțiune pedepsită cu moartea și confiscarea bunurilor celui condamnat. Apogeul vânătorii de vrăjitoare este atins între 1644 şi 1647, datorită activității lui Matthew Hopkins, autointitulat „Vânător general de vrăjitoare” şi care, în 1647 a scris cartea „Descoperirea vrăjitoarelor” cu metode utilizate şi teste de verificare a persoanelor acuzate.

În doar 14 luni de activitate a acestui mare vânător au existat în Anglia 300 de condamnări, adică mai multe persoane decât se înregistraseră în precedenţii 160 de ani (cca. 200 de condamnări).

Descoperirea vrăjitoarelor (1647), de Matthew Hopkins; Coperta.

Celebra carte a lui Hopkins a avut ecou şi în coloniile americane unde se înregistrează o serie de acţiuni împotriva acuzaţilor de vrăjitorie, notorii fiind „procesele vrăjitoarelor din Salem”.

Începând cu secolul al XVIII-lea procesele îndreptate asupra persoanelor bănuite de vrăjitorie se reduc şi numărul execuţiilor scade.

În Olanda, ultima execuţie a fost probabil în anul 1613. Ultimele execuții pentru vrăjitorie din Anglia au avut loc în 1682, când Temperance Lloyd, Mary Trembles și Susanna Edwards au fost executate la Exeter, dar ultimul proces este consemnat în 1712. În Danemarca, ultima vrăjitoare executată a fost Anna Palles, în anul 1693. În Scoţia, Janet Horne a fost executat pentru vrăjitorie în 1727. În Franţa, ultima vrăjitoare condamnată a fost Louis Debaraz, în 1745.  În Germania ultima condamnare la moarte a fost aceea a Annei Schwegelin în 1775, dar execuţia nu a mai avut loc.

Ultimile persoane executate pentru vrăjitorie au fost Anna Göldi (1782) în Elveţia şi Barbara Zdunk (1811) în Prusia.

Din documente, pe parcursul a 300 de ani „Vânătoarea de vrăjitoare”, în mod legal a făcut între 40.000 şi 100.000 de victime, dar dacă se iau în considerare şi execuţiile ilegale sau cele pentru care documentele lipsesc, numărul lor se ridică la aproximativ 200.000.

Şi în Transilvania au avut loc procese ale vrăjitoarelor. Primul care a instituit acest lucru a fost principele Mihai I Apafi. Astfel primele procese de vrăjitoare s-au derulat în secolul XVI-lea, 25 dintre ele petrecându-se în orașele Cluj și Dej. Unul din cele mai lungi procese transilvănene s-a dezbătut la Sibiu care început în anul 1718, se întinde pe o perioadă de peste trei ani. În anul 1730 Tóth Borka din localitatea Sarollyan a fost condamnată la moarte şi arsă pe rug la Carei, iar în anul 1745 vrăjitoarele Rekettye Pila și Varga Anna din comuna Csaszló, au fost condamnate la moarte și arse pe rug în oraș. Procesele vrăjitoarelor pe teritoriul Transilvaniei au fost interzise în 1768 de împărăteasa Maria Terezia.

Episodul 1: Vânătoarea de vrăjitoare (1) – antichitate

 

Please follow and like us:
0
RaduIstoria crestinismuluiLa cumpăna dintre milenii atitudinea autorităţilor faţă de magie şi vrăjitoare a început să se schimbe. Regele englaz Athelstan (924-939) este primul care promulgă un set de legi explicite împotriva vrăjitoarelor, considerând vrăjitoria un păcat de moarte. În anul 1224 şi împăratul german Frederic a elaborat un edict care prevedea...Pentru cei care știu să gândească singuri