Vrăjitoria este probabil una din cele mai vechi practici magice ale omului Credinţa în magie şi divinaţie este regăsită în mai toate societăţile umane. În acelaşi timp, din superstiţie, din frică sau din evlavie, societatea a reacţionat împotriva practicanţilor sau a presupuşilor practicanţi ai acestei activităţi, pedepsindu-i pentru șarlatanie, exorcism sau escrocherie.

Pedeapsa pentru vrăjitorie apare stipulată în cele mai vechi coduri de legi din Egipt sau Babilonia. În Codul lui Hammurabi (sec.XVIII î.e.n.) apare stipulat:

Dacă un om a pus o vrajă pe un alt bărbat și aceasta nu este îndreptăţită, cel asupra căruia a fost pusă vraja, va merge la râul sfânt şi va plonja în râul sfânt. Dacă sfântul râu îl va înfrânge și el se va îneca, omul acuzat că a pus vraja peste el va intra în posesia casei sale. Dacă sfântul râu îl declară nevinovat și el rămâne nevătămat, omul care a pus vraja să fie pedepsit cu moartea şi cel care s-a scufundat în râu va intra în posesia casa celui care a pus vraja asupra lui.” (În Evul Mediu, una dintre metodele de identificare a vrăjitoarelor copiază metoda lui Hammurabi. Bănuiţii de vrăjitorie erau aruncaţi într-o apă „sfinţită”. Dacă se duceau la fund, erau socotiţi nevinovaţi. Dacă pluteau, erau acuzaţi de vrăjitorie şi executaţi pe loc sau daţi pe mâna judecătorilor.)

Mai târziu, Leges Duodecim Tabularum – primul cod de legi romane, datând din anul 451 î.e.n., a avut stipulate prevederi împotriva incantațiilor rele și a vrăjilor destinate distrugerii recoltelor de cereale. În 331 î.e.n., la Roma,  în contextul unei epidemii, au fost executate ca vrăjitoare 170 de femei, iar în anul 186 î.e.n. senatul roman a emis un decret sever care a restricționat baccanalele şi ca urmare a acestei interdicţii, în 184 î.e.n., aproximativ 2.000 de oameni au fost executați pentru vrăjitorie (veneficium), apoi alte 3000 de persoane au fost executate între anii 182 şi 180 î.e.n. (Aceste cifre, invocate de către istoricul Titus Livius c.60 î.e.n –17 e.n., sunt însă foarte relative).

În anul 81 î.e.n., Lucius Cornelius Sulla a promulgat Lex Cornelia de sicariis et veneficiis care va deveni o sursă importantă de legislație europeană medievală despre vrăjitorie. Această lege a interzis comercializarea și deținerea de droguri și otrăvuri dăunătoare, posesia de cărți magice și alte accesorii oculte. În anul 31 î.e.n., la Roma sunt arse peste 2.000 de cărți magice, cu excepția anumitor porțiuni din Cărţile Sibiline, considerate sfinte.

În 354 e.n., pe timpul lui Tiberius Claudius, au fost executaţi 45 de bărbați suspectaţi de vrăjitorie și 85 de femei.

Biblia se ocupă şi ea de problema vrăjitoarelor: „Pe vrăjitoare să n-o laşi să trăiască.” (Exodul;22:18) sau „Să nu practicaţi vrăjitoria şi ghicirea.” (Leviticul;19:26). Deuteronomul (18:10-12) abordează problema vrăjitoriei şi interzice ghicirea, prezicătorii, cititorii în stele, farmecele, descântecele şi vrăjitoria.

După adoptarea creştinismului drept religie de stat, persecuţia vrăjitoarelor a cunoscut o relaxare. Deşi Conciliul de la Elvira (306), cel de la Ancyra (314) şi mai târziu cel de la Trullo (692) au impus anumite penitențe ecleziastice care vizau cultul diavolului, creştinişmul avea o abordare relaxată a problemei vrăjitoriei şi a magiei. La Conciliul din Paderborn din anul 785, Biserica catolică va condamna explicit pe cei care ar arde o vrăjitoare şi asta nu din motive umanitare, ci pentru a combate credinţele mistice păgâne afirmând că existenţa vrăjitoriei nu trebuie crezută de minţile creştine. (Neexistând magie şi vrăjitoare, nu există nici motiv de condamnare a practicanţilor acestor activităţi.)

Clerul creştin urma într-un fel învăţăturile lui Augustin din Hippo (354 – 430) care statuase că vrăjitoria nu există, este o învăţătură falsă și heterodoxă.

Carol cel Mare încoronat de către Papa Leon III.

Conciliul de la Frankfurt din anul 794, convocat de către Carol cel Mare (Charlemagne) a interzis explicit persecutarea presupusele vrăjitoare și vrăjitori. Episcopul Burchard prin anul 1020, a combătut credința superstițioasă în poțiuni magice şi a respins cu totul presupusele puteri cu care vrăjitoarele erau creditate în popor.

În decretul regelui maghiar Coloman, publicat în anul 1100, se interzicea persecutarea vrăjitoarelor deoarece „vrăjitoarele nu există”.

Papa Grigore al VII-lea, într-o scrisoare către regele Harald al III-lea al Danemarcei, interzicea condamnarea la moarte a vrajitoarelor bănuite a fi provocat furtuni, distrugerea culturilor ori apariţia ciumei.

Striga – „vrăjitoarea cu mătură” –făcătoarea de farmece, femeia-vraci, care conform credințelor putea înfățișa forma diferitelor animale. (Este anterioară creştinismului).

Vreme de 600 de ani, atât puterea ecleziastă cât şi cea seculară par să fi combătut credinţa în magie şi vrăjitorie şi ca urmare au privit cu multă îngăduinţă practicanţii acestor activităţi. Ecleziastici cu autoritate au făcut tot posibilul pentru a trezi oamenii din credința lor superstițioasă în vrăjitorie.

Această atitudine avea însă la bază două motive esenţiale. În primul rând, în lupta sa cu credinţele păgâne, Biserica creştină afirma că doar zeul creştin poate face minuni şi totul vine de la Dumnezeu. Puterea altor divinităţi invocate nu exista, destinul omului fiind controlat doar de către Dumnezeu. Puterea laică vedea şi latura practică, căci în multe cazuri vrăjitoarele erau vraci – „doctori populari” care utilizau în tratarea bolilor medicina naturistă, ascunsă sub formule şi incantaţii magice.

Spre sfârşitul primului mileniu, când creştinismul nu mai simţea pericolului păgânismului, lucrurile se vor schimba treptat şi încep să apară primele legiferări ecleziaste împotriva vrăjitoarelor, invocând tocmai aceleaşi motive pentru care secole de-a rândul recomandase ignorarea lor…

Puterea laică, aflată sub influenţa religiei, se va alinia şi ea acestui nou curent…

Episodul 2: Vânătoarea de vrăjitoare (2) – Evul Mediu creştin

Please follow and like us:
0
RaduIstoria crestinismuluiVrăjitoria este probabil una din cele mai vechi practici magice ale omului Credinţa în magie şi divinaţie este regăsită în mai toate societăţile umane. În acelaşi timp, din superstiţie, din frică sau din evlavie, societatea a reacţionat împotriva practicanţilor sau a presupuşilor practicanţi ai acestei activităţi, pedepsindu-i pentru șarlatanie,...Pentru cei care știu să gândească singuri