Creştinismul îşi are numeroase dogme care provin mai degrabă din Tradiţie decât din Scripturi (ebraice şi greceşti), iar Trinitatea sau Sfânta Treime este una dintre dogmele creştine fundamentale, extrem de incitantă prin geneză şi evoluţie, dar mai ales prin refuzul imixtiunii raţionalului şi explicabilului în structura sa intimă, singurul argument fiind doar faptul că doctrina „depăşeşte înţelegerea omenească” şi trebuie acceptată ca atare.

Definiţia teologică prezentată sub forma: „Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, întreit în Persoane, dar Unic în ființă, este Dumnezeu Atotputernic, Preexistent firii și complet Independent în raport cu orice”, l-a făcut pe istoricul creştin Bart Ehrman să afirme că:  „Sfânta Treime este un mister teologic și nu a fost menită să fie înțeleasă rațional. Dacă îți închipui că ai înțeles-o, de fapt ai înțeles-o greșit”. Cam la fel se exprimă cardinalul John O’Connor, care pune imposibilitatea înţelegerii dogmei pe seama unui „mister profund”, iar papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, aminteşte de „inexprimabilul mister al Dumnezeului unic în Preasfânta Trinitate”.

Triada creştină

Adevărul este că pentru părinţii creştinismului a fost greu să definească relaţia dintre Tată şi Fiu, dintre un dumnezeu ceresc şi o divinitate pământeană. Niciunul dintre scriitorii anteniceeni: Justin, Ireneu, Clement din Alexandria, Tertulian, Hipolyt, Origene, nu au sugerat ideea unei unităţi între Tată şi Fiu, cu atât mai puţin o Treime.

Astfel, JustinMartirul (decedat în jurul anului 165 e.n.) era de părere că, înainte de-a veni pe pământ, Iisus a fost un înger ce fusese creat şi care era „diferit de Dumnezeul care a creat toate lucrurile”. De unde concluzia lui Justin conform căreia Iisus îi este inferior lui Dumnezeu, căci „el n-a făcut niciodată decât ceea ce Creatorul (…) voia ca el să spună sau să facă”.

Clement din Alexandria (c. 150 – c. 215 e.n.) vorbea despre Iisus, în existenţa sa preumană, ca despre „o creatură”, convins fiind că Fiul urmează „imediat după Tatăl – singurul care este omnipotent”, dar că Iisus nu este egal cu Tatăl.

Tertulian (mort în jurul anului 230 e.n.) promova adevărul despre supremaţia lui Dumnezeu: „A fost un timp când Fiul nu a existat (…). Înainte de orice lucru, Dumnezeu era singur”.

Arius argumentând pentru supremația lui Dumnezeu Tatăl

Mai târziu, sub influenţa gnosticilor, în Alexandria a apărut un curent reprezentat de Arius, care susţinea că Iisus nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui, care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat.

Episcopul Alexandru şi discipolul său Atanasie au dezvoltat concepţia conform căreia Tatăl şi Fiul sunt persoane diferite, dar că şi unul şi celălalt îl reprezintă pe Dumnezeul unic şi infinit.

În paralel mai exista şi ideea că Tatăl şi Fiul întruchipează una şi aceeaşi persoană, un Dumnezeu cu două nume diferite. Conform acestei concepţii, care a alimentat erezia monarhiană, Tatăl s-a întrupat om şi a suferit sub numele Fiului.

Cum disputele teologice dintre tabăra lui Arius şi cea a duetului Alexandru-Atanasie deveniseră virulente, cu adversarii tot mai înverşunaţi iar argumentele tot mai contondente, Constantin cel Mare a sesizat că iminenta divizare religioasă tindea să devină o ameninţare pentru unitatea imperiului şi a hotărât pacificarea religiei creştine. Astfel a convocat celebrul Conciliu de la Niceea, din anul 325.

Fără a avea opţiuni teologice, ci doar strict politice, Constantin a condus în mod activ discuţiile sinodului susţinând poziţia lui Alexandru, convenabilă scopurilor sale. Acum a fost impusă formula Crezului niceean, cea prin care Tatăl şi Fiul sunt „de o fiinţă”. Astfel, Iisus – zeul creştin şi Yahweh – zeul ebraic au fost „unificaţi” într-un singur Dumnezeu, iar Constantin şi-a impus doctrina politică: „Un singur Dumnezeu, un singur Împărat, un singur Imperiu!”. Episcopul Arius a fost proscris şi exilat, împreună cu alţi doi adepţi…

Constantin arzînd cărţile lui AriusConstantin arzînd cărţile lui Arius, ilustraţie din anul 825.

Episcopii reuniţi la Niceea s-au pronunţat însă oficial doar asupra naturii lui Iisus şi cum discuţiile pe această temă au continuat zeci de ani, împăratul Theodosiu a convocat în anul 381, Conciliul de la Constantinopol, care va plasa Duhul Sfânt pe aceeaşi treaptă cu Tatăl şi Fiul, şi astfel Trinitatea şi-a făcut apariţia în teologia creştină, fără a putea fi înţeleasă logic şi nici documentată de Scripturi. Un efect indirect al adoptării acestei dogme de către bisericile creștine, a dus la reacții adverse în lumea orientală şi a născut mai târziu revolta islamică împotriva „politeismului creştin”. Problema Trinităţii a fost şi rămâne însă controversată chiar în rândul teologilor creştini.

Miguel Servet
Miguel Servet

Printre teologii occidentali antitrinitarieni s-au numărat Isaac Newton (1643 – 1727) şi Miguel Servet (1511 – 1553), acesta din urmă fiind ars pe rug pentru contestarea acestei învățături, respinsă şi astăzi de unele mişcări creştine.

Contestarea dogmei adoptată la Sinodul din 381 de la Constantinopol, prin lipsa documentării acesteia de către Sfintele Scripturi, a dus la apariţia unor falsuri biblice. Astfel în finalul Evangheliei după Matei va apare adăugirea: „Credem în Tatăl și în Fiul și în Sfântul Duh, în care ne-am și botezat. Căci astfel a poruncit Domnul apostolilor să boteze, zicând: Botezându-i pe ei în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. (Matei 28, 19). Apoi, epistola 1 Ioan, a fost modificată şi completată astfel încât să constituie un fundament pentru dogma Trinităţii. În originalul epistolei 1 Ioan;5, versetele 7 şi 8 apar sub forma:

(7) Căci trei sunt care dau mărturie:

(8) Duhu, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturia lor.

Structura acestor versete a fost modificată şi completată astfel:

(7) (Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceşti trei una sunt.)

(8) Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturisirea lor.

Acest fals, cunoscut sub numele de Comma Johanneum, se pare că a apărut pentru prima oară într-un manuscris menit să-l facă pe Erasmus din Rotterdam (1466/69 – 1536), să includă dogma Treimii în ediția tipărită a Noului Testament iar acesta, deși știa că adăugirea nu face parte din Noul Testament, s-a executat de frică să nu fie el însuşi executat. Se pare însă că falsul fusese iniţiat în manuscrise din secolul al XIV-lea şi apoi apare ca notă laterală la textele din secolele XV-XVI.

1 John 5;3–10; 1524Manuscris din anul 1525, cu falsul apărând ca o notiţă laterală la textul original.

Sociologi ai religiei consideră învățătura Sfintei Treimi a fi o formă timpurie și imatură a teologiei creștine, fantasmagorică și irațională, o regretabilă întoarcere la desuete idei primitive. Această concluzie este valabilă astăzi, dar la mometul Conciliului de la Niceea, din motive politico-militare, Constantin avea nevoie de unificarea Tatălui cu Fiul. În 381, când împăratul Theodosiu a hotărât impunerea creştinismului ca religie de stat, pentru convertirea populaţiei din imperiu la noua credinţă, a fost necesară apropierea creştinismului de religiile păgâne şi, în consecinţă, Dumnezeul creştin a devenit similar vechilor triade de zei…

Conceptul de Trinitate adoptat însă în creştinism nu face decât să dilueze sau chiar să infirme conceptul de singularitate şi de unicitate a unui Dumnezeu declarat singular şi unic

Vezi: Trinitatea creştină (2) – un concept păgân

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
Radu4. ReligiiIstoria crestinismului@sfantatreimecrestină,@tatalfiulsisfantulduh,@tatalfiulsisfduh,#liber-cugetatori,#liber-cugetatori Romania,#libercugetator,#libercugetatori,#radubesuan,Radu Besuan,Sfânta treime,Sfânta treime creștină,tatăl fiul și sf duh,tatăl fiul și sfântul duhCreştinismul îşi are numeroase dogme care provin mai degrabă din Tradiţie decât din Scripturi (ebraice şi greceşti), iar Trinitatea sau Sfânta Treime este una dintre dogmele creştine fundamentale, extrem de incitantă prin geneză şi evoluţie, dar mai ales prin refuzul imixtiunii raţionalului şi explicabilului în structura sa intimă, singurul...Pentru cei care știu să gândească singuri