O relatie intimă între prezent și trecut
Pentru a ne exprima într-un mod receptibil efectul de modificare a stării lucrurilor dar și al acțiunilor, noi oamenii,în Sanctitatea noastră,am propulsat o noțiune atât de complexă și de sinistra pe cat e de simplă și altruistă cunoscută drept ‘timp’ ,aflată într-o continua stare de relativitate. Cu toții cunoaștem deja convenția acceptată a conceptului de ‘timp’ ca fiind împărțit în trei categorii: trecut, prezent și viitor, fiecare cu subcategoriile sale.
Explicațiile ultraconcesive nu sunt necesare, înțelegem faptul că trecutul este ce s-a întâmplat, prezentul e ce se întâmplă, iar viitorul e ce se va întâmpla, fiecare încercând să determine o schimbare sau o posibilă schimbare a stării la un moment dat.
De multe ori vedem aceste trei noțiuni ca elemente separate, fiecare cu aceeași realitate, dar ce se individualizează în momentul in care o plasăm pe axa temporală, astfel că lumea antică va urma aceleași realități fizice obiective cu lumea modernă, însă, societățile fiind subiective se vor altera pe parcursul deplasării axei, indiferent de direcție, unde călătoria în timp este văzută de mulți ca singura cale de convorbire directă între indivizii ce aparțin de diferite momente temporale.
Dar desigur călătoria temporală fiind mereu criticată ca un posibil paradox devastator sau ca o imposibilitate fizică a dus la împiedicarea observării unui aspect crucial al unei legături directe între două din noțiunile timpului: trecutul și prezentul. O astfel de legătură este reprezentată de o conversație palpabila, de un dialog social și poetic cu elemente naturalistice, simbolistice și romantice între conștiințele ce de altfel nu se vor unifica vreodată. Dar ce face oare posibil acest dialog atemporal între lumile trecute și lumile prezente? Ei bine, răspunsul este găsit chiar în dovezile propriei lor existențe, împrăștiate sublim prin arhitectură, literatură, ceramică, sculptură, tradiție, muzică, pictură, filozofie și prin orice altă afirmație coerentă a prezenței lor conștiente. Marea greșeală ce o putem comite în cadrul contextului prezentat este să îi oferim acestui text un caracter pur istoric, înțelegând din asta numai că monumentele trecutului oferă o imagine de ansamblu asupra vieților sfârșite, când de fapt noi trebuie să concretizăm aceste monumente ca vase de transport a conștiinței pe direcția axială a timpului la modul cel mai literar posibil.
O foarte interesantă exemplificare se poate găsi în opera literară englezească SF „The Children of Men”,unde,autorul P.D James oferă povestea unei lumi distopiene în care orice urmă de fertilitat a devenit alienata,omenirea fiind acum în pragul extincției.Ceea ce este de notat din amalgamul de informații caracterizate ultimului neam de oameni de pe Pământ este prezervarea culturii,unde naratorul ne indică importanta acordata acesteia ca devenind tot mai transgresivă ,detailand modurile cum ea este aranjată și catalogata astfel în eventualitatea unei inteligente extraterestra ce avea să ne viziteze planeta cu mult timp după moartea noastră,noi tot am fi avut dovezile existenței și afirmația că am fost acolo cândva,iar astfel,trebuie să încercăm a percepe si noi necesitatea aspectului concis.
Cea mai interesantă și mai uluitoare parte ce are legătură cu istoria este cu siguranță comunicarea directă, atemporală si intimă între trecut și prezent,între ce a fost și încă este, între ‘Socrate’ și ‘Cornel West’,astfel că trebuie să disecam termenii care o influențează și o construiesc, propunând denumirea acestor aserțiuni drept ‘Spațiu’ și ‘Dialog’,acești doi termeni ducand la crearea relației.
I. SPATIUL
Universul nostru se întinde pe arii de miliarde și miliarde de ani lumină unde materia si energia pot lua o infinitate de forme și proprietăți posibile,nerespectând reguli și croind drumul existenței miliardelor de mase stelare numite galaxii.În una dintre aceste galaxii se află și planeta noastră,Terra,care urmează cu strictețe mișcarea circulară in jurul soarelui exact ca și restul celorlalte planete cunoscute în sistemul nostru solar sau ca cele din alte sisteme solare.
Dimensiunile variază și ele,uneori cu diferențe izbitoare chiar între corpurile cerești apropiate,dar și depărtate.Pământul e doar un fragment,o particula din masivitatea universului ,unde doar soarele reprezintă 98% din masa totală a galaxiei în care ne aflăm,dar la rândul lui și soarele e doar un fragment pe lângă VV Chepei cea mai mare stea descoperită de noi până acum în univers.
În general dimensiunile sunt exprimări ale mărimilor,dar noi oamenii am reușit să creăm un nou tip de dimensiune,una care nu se măsoare cu nici o unitate convențională,ci una care se măsoară din punct de vedere psihic,o dimensiune fizic inexistentă,o dimensiune pur umană cu denumirea de „Ego”.
Totalitatea spațiului extraplanetar este cu mult peste orice distanță reală existentă aici,dar totuși această mărime își are urmele și pe pământul nostru fiind materializată prin dimensiunea egoului. Încă din cele mai antice vremuri,din motive pur evoluționiste, omul a fost într-o continuă luptă de a ajunge in capul lanțului trofic,din nevoia de supraviețuire a grupului pentru asi putea perpetua specia(ca și orice alt animal de altfel).Grupul însă este format din indivizi,iar indivizii suntem noi,așa că,pentru a asigura menținerea colectivul,trebuie să menținem transmiterea genelor noastre individuale.Atracția este selectivă,nu ne transmitem genele mai departe oricui,iar pentru a putea fi găsiți atractivi trebuie să ne încadrăm in anumiți parametri depinzând de la persoană la persoană,deci trebuie să părem puternici, încrezători,înstăriți dacă vrem să avem cele mai mare șanse,astfel că trebuie să ne lăsăm conduși de ego pentru aceasta.Supraviețuirea înseamnă și accesul la resurse,și de aici apar discrepanțele intre oameni,grupul nostru trebuie să fie mai puternic și mai vast ca celelalte dacă dorim să trăim,frica nu ajută,așa că trebuie să învățăm să ne consideram mai puternici ca alții,să fim perseverenți.
De aici putem vedea cum toată viața e o luptă,și ce ușor putem ajunge să ne simțim mici și neimportanți: de la vasta mărime a universului care ne poate da impresia că nu suntem altceva decât pulbere neînsemnată printre nenumăratele stele sau chiar prezenta altor persoane mai puternice ne poate crea impresia că nu avem nici o șansă în cursul evolutiv,din nou,că nu suntem importanți,că resursele nu sunt rezervate noua,toate acestea agregându-se într-un spațiu infinit mai mare și mai însemnat decât existența noastră .Desigur omul nu vrea sa creadă acest lucru,că este un nimic,așa că trebuie să se convingă că este altfel,să își afirme prezența,să își demonstreze puterea și ce mod mai bun decât să creeze ceva durabil,dincolo de trecerea timpului ca să își arate măreția,de aici apărând elemente precum sclavia ,rasismul ,nationalismul ,diferitele religii,imperialismul și razboiele,spațiul nefiind doar universul,dar și spațiul nostru de trai.
Acest atestat al puterii făcând tranzitia catre punctul al II-a al acestui acestui eseu:
II. DIALOGUL
Departe de orice urma adâncă a nesimnificatiei,a neputinței și neancrederii, înălțat pe un stavil de marmură albicioasa cu teme aurii,stă în poziția spartanului învingător un adevărat faraon,ce,cu o privire șiretă și rapidă eclipsează peste treptele piramidei timpului,unde toată ignoranța lumii se adună,unde toată ‘plebea’ omenirii își încearcă norocul cu condeie și dălți în mâinile bătucite, cercând să se cațere pe acestea și în loc să-și facă singur treptele,ei le construiesc tronuri celor de deasupra.De pe a doua treaptă a piramidei ținând piciorul faraonului pe umărul său,un tip de Machiavelli nemuritori se uită cu damnare la acei printi ce nu îndrăznesc să devină regi,iar conducătorul lor râde pe sub coroană căci știe că numai stavilul său va supraviețui timpului când restul piramidei se va prăbuși și toți restul vor muri mai puțin el,căci atâta timp când stavilul e in picioare așa va fi și el.
Pe undele nevăzute ale timpului se arcuiesc toate visele, speranțele,realizarile și stările noastre,ce printre valurile asimilate de conștiința noastră comună sunt întâmpinate de cea mai cruntă frică dintre toate:că vor dispărea,se vor risipi,se vor frânge odată cu noi,căci ele nu sunt o entitate separată noua ci sunt însăși persoana noastră,iar de aceea dorim cu orice preț să continuăm a o menține în starea ei nesfârșită,cu alte cuvinte sa ne prezervam persoana în această conștiință comună indiferent de zona temporală prin care va trece,să ne ofere un sentiment al eternității în viața noastră limitată.
Oamenii mereu caută un mod de ași face din propria muncă un testament,de a avea o descendență,deci cultura noastră ce am creat-o nu a fost niciodată destinată contemporanilor,ci a viitorilor oameni ce au să fie.Așa că, în aceste circumstanțe,cine sunt acei viitori oameni?Ei bine,acei viitori oameni suntem chiar noi cei din prezent, priviți din distanta viziune a artistului,a conducătorului,a inventatorului sau a războinicului.
Nivelul acesta de conștiință a sinelui de o anvergură mult mai ridicată ca la specii animaliere ne oferă posibilitatea creării dialogului mult discutat.Un astfel de dialog este întotdeauna întemeiat între un interlocutor al timpului trecut și unul al prezentului,unde prin grandoarea realizărilor sale omul trecutului se asigura că lasă un mesaj prezentului,unde acesta îi vorbește direct omului modern,transmițându-i dovezile existenței lui drept om și cultură,iar noi pătrunzând în complexitatea lui acceptam și răspundem in mod direct mesajului,de pe vârful piramidei faraonul ne întreabă „Tu mă înțelegi,mă cunoști?”,iar noi acceptandu-i stavilul răspundem cu”Da înțeleg,te știu” și astfel de creează acea relație directă și intimă.Arhitectul creează un monument ce va rezista vremii și va aduce inovații,pictorul presară pământ peste liniile picturii sale căci știe că nu a facut-o altcineva,muzicianul compune o supracriza de note caci știe că nimeni nu a mai auzit așa ceva,strategul creează un plan de luptă neconvențional căci știe că inamicii nu se vor aștepta la așa ceva,fizicianul elaborează o teorie pentru care toți contemporanii săi îl cred nebun iar scriitorul folosește un termen ce redefinește orice norma adoptată până atunci,deoarece toate aceste personalități și-au dat seama că munca lor nu va fi înțeleasă și apreciată la maxim de cei din trecut ci doar de cei din prezent.
Foarte important e să înțelegem de asemenea că a spune despre relație că se poate întâmpla între prezent și viitor este o eroare,căci viitorul este ceva ce nu s-a întâmplat încă,a cărei materializare nu există,deci în această formulare a sintaxei, dialogul cu doi sau mai multi interlocutori este imposibil,ci trebuie să înțelegem că prin nominatiune viitorul se transforma implicit în prezent,iar prezentul nostru în trecut.
În final,putem deduce într-o constrângere mai simplificată de idei că în această lume care are toate metodele să ne reamintească cât suntem de minusculi prin comparație,ne poate duce la crearea unei adevărate crize existențiale,ne poate face să ne atingem propriile limitări,unde,prin arta si munca noastră vrem să ne eliberam de povara mortalității și nu încercăm altceva decât să distrugem această iluzie.
„Se zice că timpul trece.Timpul nu trece niciodată,noi trecem prin timp”
Garabet Ibrăileanu
„Astăzi, suntem ultimii pe pământ, care decidem pentru ziua de mâine, cum va arăta ea, pentru ca mâine, alţii să decidă în locul nostru.”
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.