Istoria creştinismului este legată intrinsec de situaţia politică din Imperiul Roman, o istorie care în secolul al III-lea devine extrem de zbuciumată, dominată de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile, care practic au divizat imperiul şi doar pentru scurte perioade, unitatea acestuia a fost refăcută.

Roma rămâne principalul centru creştin şi aici se disting două curente doctrinare. Primul este cel apocaliptic şi al martirilor, al doilea curent este cel tradiţionist, moderat, de păstrare a ierarhiilor şi înţelegere cu statul. Aceste curente îşi dispută prioritatea şi „justeţea ideilor”, la nivel de lideri, într-o atmosferă extrem de violentă, atât prin limbaj, cu acuze grave, cât şi comportamental.

Biserica din Roma este însă pragmatică, legată de cele pământeşti, este în creştere şi se îmbogăţeşte.

Principala sursă de îmbogăţire a bisericii de la Roma a fost preluarea cimitirelor din oraş invocând că acestea ar fi locul de întâlnire a creştinilor. Primul cimitir preluat, cel de la Vatican unde iniţial mormintele creştine sunt amestecate cu cele păgâne, va deveni sediul creştinismului din Imperiu. Mai apoi sunt preluate şi vestitele „catacombe” iar înmormântările costă… În plus o înmormântare poate să fie condiţionată şi de apartenenţa la cult şi astfel numărul credincioşilor este în creştere…

53. Philippus_Arabus_-_Hermitage_Museum
Filip Arabul

Pentru creştinismul roman părea să urmeze o perioadă de propăşire, mai ales că în anul 244, pe tronul imperial va urca Filip Arabul, care provenea din tribul arab creştinat al ghassanizilor sirieni. Eusebiu din Cesareea (Ecc. Hist. VI.34) îl consideră primul împărat creştin

Cum împăraţii romani se succed cu repeziciune, creştinismul va fi lovit de ambiţia generalului ilir Messius Decius, care în anul 249 este proclamat împărat. Acesta a lansat un program politic tradiţionalist, incluzând revenirea la vechea religie politestă romană. În acest efort de a întoarce roata istoriei, în anul 250, Messius Decius iniţiază o persecuţie anticreştină generalizată urmată curând de o altă lovitură, pusă la cale de către  Marcian, ministrul de finanţe, îndreptată împotriva liderilor creştini, vizând în special confiscarea averilor acestora. (vezi Persectarea creştinilor),

În anul 260 pe tron urcă Gallianus care restabileşte pentru moment ordinea în imperiu şi promulgă un edict de toleranţă în favoarea creştinilor. (Deci nu Constantin cel Mare a fost primul împărat care aducea creştinismul în legalitate).

54. Aurelian personificat drept Sol Invictus

În urma Edictului lui Gallianus, bisericile creştine, cimitirile şi averile bisericii şi potentaţilor creştini sunt restituite. Politica acestuia este urmată şi de către succesorii săi, Claudius şi Aurelian, acesta din urmă încercând însă să promoveze un monoteism solar, introducând în anul 274 cultul lui Deus Sol Invictus, care devine zeitatea centrală în Imperiu. Aurelian şi stabileşte drept „zi de naştere” a zeului data de 25 decembrie când după calendarul vremii era Solstiţiul de iarnă, moment devenit ulterior Crăciunul creştin.

Intenţia lui Aurelian, care refăcuse unitatea Imperiului, era de a exista în Imperiul un zeu suprem unic, care putea fi slăvit de toate popoarele, fără ca acestea să-şi „trădeze” zeii proprii, care puteau fi cinstiţi de fiecare după cuviinţă. Aurelian nu a persecutat alte religii. Cu toate acestea, în timpul scurtei sale domnii, el a părut să urmeze principiul „un singur Dumnezeu, un imperiu”, principiu care ulterior a fost adoptat de către Constantin cel Mare. Pe unele monede, Aurelian apare cu titlul „Dominus Deus et Natus” adică „Născut Dumnezeu şi conducător”, titlu adoptat ulterior de către Diocleţian, cel care va conduce Imperiul de la Nicomedia, azi Izmit în Turcia…

55.

Aici în Orient, cultul lui Deus Sol Invictus avea o puternică concurenţă în cultul creştin, care se dezvoltase şi se răspândise într-un mediu social diferit, mai sărac şi cu o altă filozofie de viaţă, unde lucrurile sunt mai simple. Aici creştinismul nu are pretenţii filozofice şi se dezvoltă urmând învăţăturile pauline chiar dacă acestea suferă influenţe gnostice. Creştinismul paulin, care propovăduia comunitarismul, a născut comunităţi de creştini în care se aplica un sistem de întrajutorare controlat de către biserici locale. În plus, creştinismul era o religie care accepta şi femeile să participe la cult.

Păgânii erau impresionaţi de sistemul de ajutorare stabilit de biserici şi întrajutorarea între creştini şi sunt uşor de convertit. (Acelaşi mecanism îl urmează şi actualele biserici neo-reformate: adventişti, baptişti, penticostali sau martorii lui Iehova…). Astfel se vor naşte comunităţi creştine numeroase răspândite în toată zona Asiei Mici şi Orientului Apropiat. În această zonă a lumii, creştinismul devenise una dintre religiile importante şi domina zone importante, chiar dacă era reprezentat de doctrine diferite. În aceste condiţii în anul 301, după alte surse în 314, Regatul Armeniei este primul care adoptă oficial creştinismul drept religie de stat. În anul 325, creştinismul va deveni religie de stat în Etiopia, apoi Georgia va adopta oficial creştinismul în 337. În Imperiul Roman creştinismul va deveni religie de stat abia în anul 380, dar până atunci se vor mai derula o serie întreagă de evenimente…

Episodul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 3435.

Facebook Comentariu
Distribuire
Please follow and like us:
RaduIstoria crestinismuluiIstoria creştinismului este legată intrinsec de situaţia politică din Imperiul Roman, o istorie care în secolul al III-lea devine extrem de zbuciumată, dominată de o perioadă de anarhie militară, în timpul căreia unele legiuni își proclamau comandanții ca împărați, și au avut loc foarte multe războaie civile, care practic...Pentru cei care știu să gândească singuri