Istoria creştinismului (20) – Doctrina creştină primară
La finele sec al II-lea, o serie de oameni educaţi au fost convertiţi la creştinism. Creştinismul se forma însă într-o lume dominată de ideile lui Platon şi a discipolilor săi păgâni…
Primul dintre ei poate fi considerat Clement din Alexandria (150 – 215), care înainte de convertire probabil studiase filozofia la Atena. Pentru el Yahwe şi Dumnezeul filozofilor greci erau identici, iar lui Platon îi spunea „un Moise atenian”.
Totuşi Clement credea că Logosul se întrupase în om „ca să poată învăţa de la om cum să se facă dumnezeu”. Deci acum Iisus era Dumnezeu, dar un dumnezeu fără trufie. Prin urmare, creştinii se vor purta asemeni lui Hristos, să fie calmi, umili şi liniştiţi, vor căpăta şi ei natură divină.
În Occident, Irineu, episcop de Lyon (130 – 200), răspândea o doctrină similară lui Clement. Şi el considera că Iisus fusese întruparea Logosului, adică a raţiunii divine. El a devenit om şi a sfinţit fiecare etapă a dezvoltării umane, dând astfel creştinilor exemplul de urmat. Până la urmă şi Irineu şi Clement adaptau zeul evreilor la noţiuni specifice epocii lor.
Teologia lui Clement a lăsat o serie de întrebări fără răspuns:
- Cum era cu putinţă ca un om să fi fost Logosul?
- Ce însemna de fapt, că Iisus fusese de natură divină?
- Oare Logosul era „Fiul lui Dumnezeu”?
- Ce semnificaţie avea o definiţie iudaică în universul elen?
- Cum se face că un Dumnezeu indiferent pătimise întru Hristos?
- Cum puteau crede creştini că Iisus fusese o fiinţă divină, susţinând în acelaşi timp că există un singur Dumnezeu?
În sec al III-lea teologii creştini devin conştienţi de aceste nedumeriri…
Sabellius, un personaj obscur din Roma, sugerase că termenii biblici: Tatăl, Fiul şi Duhul erau ca nişte măşti purtate de actori pentru a juca roluri, purtate de Unul Dumnezeu, atunci când le vorbea oamenilor…
Pavel din Samosata, episcop al Anatoliei între anii 260 – 272, a venit cu ideea că Iisus fusese un simplu om în care Cuvântul şi Înţelepciunea lui Dumnezeu sălăşluiseră ca într-un templu, o idee considerată la timpul respectiv bizară. Teoria lui va fi condamnată la un sinod ţinut în Anatolia în 264…
În anul 202 biserica din Alexandria va fi preluată de către Origen, pe atunci în vârstă de 20 de ani. Inspirat de sacrificiul lui Iisus, el afirmă că martiriul era drumul spre Rai şi că viaţa creştină însemna renunţarea la lume. El nu credea că moartea lui Iisus ne „mântuise” ci că oamenii pot ajunge la Dumnezeu prin propriile forţe, prin abstinenţă şi suferind asemeni lui Iisus. Dând un exemplu personal Origen rămâne cunoscut mai ales pentru autocastrare… (Este un gest mitologic atribuit zeului frigian Attis, cel care murea şi reînvia primăvara).
Abia în sec. al IX-lea, biserica va hotărî că ideile lui Clement şi Origen, care nu credeau că Dumnezeu făcuse lumea din nimic, sunt eretice…
Până la acel moment este de notat filozofia lui Plotin (205 – 270), cel care studiase la Alexandria cu Ammonius Saccus, profesorul lui Origen…
După ce se înrolase în armata romană cu speranţa de a ajunge în India, pentru a studia, a fugit în Antiohia şi apoi a ajuns la Roma, unde a înfinţat o şcoală de filozofie influenţată de gândirea lui Platon.
El introduce noţiunea de Unul – o unitate primordială căreia i se datorează toate lucrurile.
În viziunea sa, Unu era în centrul universului. Cu cât evenimentele, lucrurile izvorâte din el sunt mai îndepărtate, cu atât ele sunt mai diluate, mai lipsite de esenţa divină… Este ca o piatră aruncată într-o baltă şi care dă naştere unor unde, care cu cât se îndepărtează mai mult, sunt mai mici şi treptat se pierd… Filozoful credea că primele două radiaţii care emanau din Unul: Mintea (nous-masculin) şi Sufletul (psyche-feminin), erau de natură divină, astfel că împreună cu Unul alcătuiau o Triadă a divinităţii.
Unii creştini au dorit să se apropie de lumea greacă, alţii nu au dorit să aibă nimic de-a face cu ea…
În jurul anului 170, în Frigia a apărut profetul Montanus, care a pretins că este un avatar al divinităţii: „Eu sunt Tatăl, Fiul şi Mângâietorul.” Ideile exprimate prezentau un crez apocaliptic.
Montanus promova celibatul şi martiriul, ca singura cale spre Dumnezeu. Noua ideologie s-a răspândit cu repeziciune în Frigia, Tracia, Siria. Galia şi mai ales în Africa de Nord, acolo unde oamenii erau obişnuiţi cu jertfa primului copil. (Cultul lui Baal a fost interzis abia în sec. al II-lea e.n.). Această erezie avea să-l atingă şi pe Tertulian (160 – 220), teologul de frunte al Bisericii latine, care va conferi lui Dumnezeu un aspect înfricoşător…
Ideile promovate de către Origen, Montanus şi Tertulian, care proclamă valoarea martirilor, martirajul apărând drept formă excepţională a sfinţeniei creştine, o apropiere de Hristos. Un martir care moare intră imediat în Paradis… De aici, în rândul creştinilor apare un lanţ de automutilări şi sinucideri. (Astăzi, pentru martirii islamului sunt pregătite acolo şi 72 de virgine…)
Situaţia din acel moment şi atitudinea autorităţilor romane din timpul unor persecuţii asemănătoare este redată în următorul citat: „…în 185. proconsulul Asiei, Arrius Antoninus, s-a apropiat un grup de creştini care au cerut să fi executaţi. Proconsulul le-a îndeplinit dorinţa unora dintre ei şi i-a izgonit pe restul, spunând că dacă vor să moară au la dispoziţie suficientă frânghie şi sunt suficiente stânci de pe care se pot arunca.” (Droge și Tabor, A Noble Death: Suicide and Martyrdom Among Christians and Jews in Antiquity).
În a doua jumătate a secolului al III-lea, creştinismul începuse să se dezvolte şi să strângă adepţi în Africa şi mai ales în estul Imperiului Roman.
Episodul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 34, 35.
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.