Gnosticismul premerge religia creştină şi reprezintă un sistem de credinţe care în principiu proclamă faptul că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială creată de un Dumnezeu imperfect – Demiurgul, identificat cu Yahweh. Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, dar alături de el există o Ființă Supremă îndepărtată și incognoscibilă ce încorporează binele – Divinitatea. Eliberarea omului de lumea inferioară materială, se putea face doar prin cunoaştere. Potrivit gnosticilor, credința era pentru cei mulți, iar cunoașterea pentru puțini.

Unul din punctele centrale ale gnosticismului este problema răului: de ce există răul în Univers, dacă Dumnezeu este binele absolut? Răspunsul trebuia găsit prin înlăturarea confuziei dintre autorul lucrurilor rele și autorul lucrurilor bune din univers. Cei doi „autori” sunt Dumnezeul cunoscut evreilor și creștinilor (crud și răzbunător) și, respectiv, Dumnezeul necunoscut până acum, inaccesibil, deci Străin (care nu intervine în treburile de pe pământ). Profeții Bibliei au fost toți inspirați de un Dumnezeu care anunța numai catastrofe, deci de „Dumnezeul rău”. Gnosticii căutau pe Dumnezeul absolut, inefabil, inaccesibil, pe acel „Străin” din vârful ierarhiei tuturor dumnezeilor oricărei religii existente. Există așadar o ierarhie cerească ce include toate ființele spirituale și toate identitățile divine, toți „Dumnezeii” în care cred reprezentanții religiilor existente. Structura acestei ierarhii era imaginată diferit de fiecare maestru sau sectă gnostică, fiind dificil de descris într-un mod sintetic.

39. gnostici

Între anii 70 – 140 cu predilecţie în Egipt şi Orientul Apropiat, la graniţa dintre iudaism şi creştinism, sub decepţia survenită de pierderea speranţei mesianice, care determină condamnarea lumii prezente, se va dezvolta gnosticismul creştin. Conform acestuia oamenii, care aveau o scânteie de spirit divin, trebuiau să se întoarcă în tărâmul ceresc, iar acest drum le fusese arătat de către Logos, un eon coborât pe pământ sub înfăţişarea lui Iisus… Personajul Iisus a fost adoptat de către gnostici, căci acesta oferea o aură mistică iar această „îmbrăcăminte” mitologică la modă aducea un plus important de popularitate.

Iisus este identificat de unele secte gnostice ca o încorporare a Ființei Supreme ce s-a încarnat pentru a aduce cunoașterea pe pământ. În altele însă el este considerat un „mšiha kdaba” (fals Mesia) ce a distorsionat învățăturile încredințate de Ioan Botezătorul.

40. Gnosticism

Gnosticii susțineau că împărtășesc o cunoaștere „mai mare și mai profundă” (Ireneu. I, 31, 2) decât cea a doctrinelor creștine. Această cunoaștere, pentru cei care o meritau, reprezenta mijlocul pentru izbăvire.

Mulţi gânditori ai timpului refuzând să accepte explicaţiile simpliste ale creştinismului popular, evanghelic, au încercat să elaboreze o doctrină filozofică asupra lumii şi astfel, în fiecare maestru care le-a propus, au apărut o serie de curente gnostice creştine, dintre care reţinem câteva.

  1. Ebionismul

Mişcarea pote să fi început înainte de anul 70 şi să fi fost iniţiată de un grup de esenieni ataşaţi practicilor iudaice dar ostili Templului de la Ierusalim. Ei dezvoltă concepţia eseniană a opoziţiei celor două principii. Conform lui Iustin, în Decalogul său, eboniţii „recunosc în Iisus pe Hristos, spunând că a fost om printre oameni” (Iustin; Dial. XLVIII,4), un profet anunţat de Moise, şi nu ca fiu al lui Dumnezeu.

  1. Elkasaismul

Mişcarea apare sub domnia lui Traian, adică în jurul anului 100, în zona parţilor, iniţiată de Elkai, cel care pretindea că a primit revelaţia de la prin mijlocirea unei cărţi dată de un înger. Adepţii mişcării erau iudeo-creştini care îl prezintă pe Hristos doar ca simplu profet.

  1. Nicolaiţii

Mişcarea a apărut după căderea Ierusalimului în rândul iudeo-creştinilor reveniţi după perioada refugiului de la Pella din Transiordania. Iniţiatorul cultului pare a fi crescut în spiritul apocalipticii evreieşti şi dumnezeul Vechiului Testament este marginalizat, considerat a fi vinovat de eşecul speranţei apocaliptice.

Ecouri ale ideilor nicolaiţilor apar în Epistola a doua a lui Petru…

  1. Cerintenii

Numele sectei care apare în timpul lui Domiţian, vine de la Cerint, iniţiatorul sectei, care aşteaptă o a doua venire a lui Iisus, considerat şi restaurarea cultului la Ierusalim. Iisus este considerat fiul natural al lui Iosif şi al Mariei iar Hristos a coborât asupra lui sub forma unui porumbel. Cerint neagă faptul că lumea a fost creată de către Dumnezeul biblic, la baza acesteia sânt o putere divină, foarte îndepărtată.

  1. Simonienii

Mişcarea a fost iniţiată de Simon Magul sau Simon din Samaria, despre care Sf.Iustin (100-160) spunea că aproape toţi samaritenii îl adorau pe Simion în calitate de primul Dumnezeu. Acesta vine să elibereze omenirea de îngerii care cârmuiau rău creaţia. El apare menţionat în Faptele Apostolilor (8: 9-24) zugăvit în mod negativ, în timp ce scrierile gnostice îl prezintă drept un personaj pozitiv. Iustin Martirul relatează despre un samaritean pe nume Simon din satul Gitta, care ar fi devenit celebru prin minunile sale făcute la Roma, în timpul împăratului Claudius (41 – 54 e.n.) ajungând să fie socotit zeu de către popor. Hipolit menționează o lucrare atribuită lui Simon Magul („Marea Revelație”), în care autorul predică omniprezența Forței Infinite, ca principiu a tot ce există.

Se spune că Simon a ajuns la Roma înainte de anul 54, în acelaşi timp cu Petru şi că a avut un altar aici.

41. Simon Magul -Filippino_LippiSimon Magul în dispută cu Petru şi Pavel în faţa împăratului Nero (frescă de Filippino Lippi în basilica Santa Maria del Carmine, Florența)

 

Simon Magul îi va avea  ca discipoli pe Menandru, Satornil, care îşi vor desfăşura activitatea în Antiohia. Menandru se prezenta ca un Mântuitor trimis din înalt pentru a-i salva pe oameni şi graţie botezului său deveneai superior îngerilor creaţiei. Satornil îşi desfăşoară activitatea în Antiohia, între anii 100-130. El opune pe cei 7 îngeri creatori, al căror stăpân este Dumnezeul evreilor unui Dumnezeu ascuns care trebuie să lumineze oamenii.

Influenţat de filozofi precum Platon, gnosticismul a fost probabil cea mai periculoasă erezie care a amenințat Biserica Primară în primele trei secole. El a fost înlăturat la sfârșitul secolului al V- lea, odată cu victoria creștinismului în Imperiul Roman. În paralel se dezvoltase însă Maniheismul, care a supraviețuit mult timp, fie ca atare (în secolul al XI-lea, de exemplu, mai existau biserici maniheiste în Turkistan), fie sub forma unor reluări cum ar fi bogomilismul.

Episodul: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14, 15, 16, 17, 18, 19, 20, 21, 22, 23, 24, 25, 26, 27, 28, 29, 30, 31, 32, 33, 3435.

Facebook Comentariu
Distribuire
RaduIstoria crestinismuluiGnosticismul premerge religia creştină şi reprezintă un sistem de credinţe care în principiu proclamă faptul că oamenii sunt suflete divine închise într-o lume materială creată de un Dumnezeu imperfect – Demiurgul, identificat cu Yahweh. Demiurgul poate fi descris ca o încorporare a răului, dar alături de el există o...Pentru cei care știu să gândească singuri