Interviu cu moartea
Am întîlnit-o prima dată pe patul unui spital unde zăcea bolnavă în aşteptarea mea. Boala era doar teatru ieftin, de fapt nu trebuia să îmi lase impresia că ar fi ea. Părea palidă, cred că destul de bătrînă dacă mă gîndesc că bătrîn ar însemna copt la minte. Am spus „bună ziua”, eram acolo să văd ce am, pentru că migrenele adunate de vreo două trei luni nu îmi dădeau pace. Ea îşi aştepta pacienţii. Era cam peste tot, în fiecare rezervă cu bolnavii la un loc, în fiecare pat, adulmecînd liniştită duhuri. Eu nu vedeam asta, mi se părea că fumează cu nesaţ ţigară după ţigară. Nu prea aveam chef de vorbă şi cred că nici ea, îmi aducea aminte de bunică-mea care atunci cînd nu mai avea vlagă se aşeza pe marginea patului şi îşi legăna picioarele.
Purta o rochie de mireasă din anii ’20, cu o boneţică de o culoare incertă, bijuterii ruginite şi sigur nu văzusem pantofii că altfel mi-i aduceam aminte. Şi am decis să-i mai spun odată „bună ziua”, în speranţa că mă pot băga în vorbă într-un fel sau altul:
– Îmi zici bună ziua de frică nu?
– Ar trebui să îmi fie frică?
– Credeam că nu mă vezi. Să văd dacă eşti pe listă…. răsfoind o carte cu litere mici ce îmi părea a fi biblia maică-mii.
Nu eram pe nici o listă, eram în schimb pe cea de aşteptare. Şi pentru că eram singurul care o vedeam din salonul respectiv, mi-a dezvăluit secretul:
– Eu sunt Moartea!
Bineînţeles, asta mi s-a părut o minciună, cred că mai degrabă se asemăna cu Viaţa, cu Nunta, cu orice altceva numai cu ceea ce spunea ea că este, nu. Am stat 11 zile în spital atunci şi îmi făcuse o promisiune:
– O să creşti şi o să vină un moment cînd o să vrei să afli mai multe despre mine. O să îţi răspund la timpul potrivit.
Au trecut anii şi am ajuns în Elveţia. Era o zi de toamnă timpurie, o duminică, zi în care străzile Lausanne-ului sunt goale. Oamenii se recuperează după şuetele de prin cluburile de noapte, sau se întîlnesc între ei să petreacă. Eu mă plimbam pe malul Lemanului, singur! Pe un bolovan aruncat în silă în mijlocul lacului se înfiripa doamna pe care eu o cunoscusem ani în urmă în spital, cu aceeaşi rochie tocită de mireasă, al cărei alb devenise între timp aproape negru. Am simţit frică pentru o clipă, o fi ea, o fi cineva care vrea să se sinucidă, o fi vreo femeie depresivă ce-şi consuma angoasele admirîndu-şi mizeria în apele frumosului lac-frontieră. Îmi iau inima în dinţi şi mă transport pe pontonul vecin:
– Ştiam că vii, de-aia sunt aici. Cred că multă lume n-a înţeles niciodată existenţa mea, iar cei care o înţeleg nu o acceptă. Aşa că am decis să îţi spun cît mai multe lucruri despre mine, despre viaţă, despre Dumnezeu, despre tot ceea ce vrei să ştii în ceea ce mă priveşte. Îţi dau un interviu.
– Dar eu nu mai sunt ziarist…
– Tocmai. Eu apar deja pe primele pagini în fiecare clipă, îmi doresc doar să mă confesez unui om care a înţeles foarte bine cine sunt.
Am plecat împreuna să cumpărăm haine noi, pentru că din cîte am priceput, trebuia să se prezinte la o întîlnire de nivel foarte înalt. De acolo, cu o ţinută normală, am reuşit să îi văd clar chipul şi credeţi-mă nu era urîtă deloc. Odată ajunşi acasă mi-a cerut o ţigară şi cu un zîmbet ce inspira încredere şi simpatie, mi-a spus:
– Putem începe….
(continuarea mîine dacă nu mă ia….)
Iulian ILIE, Lausanne, Elveţia
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.