Labirintul în istoria mitologiei
După ce a cunoscut o „eopcă de aur”, Labirintul a ajuns un simbol mitic şi mistic aproape uitat.
În concepţia de astăzi el semnifică greul drum spre ţel şi cunoaştere, ilustrează drumul omului în viaţă. Labirintul este „Calea spre adevăr”, un drum plin de neprevăzut, întortochiat şi greu de parcurs. Acest sens poate că s-a născut în peşterilor locuite de omul primitiv acolo unde galerii strâmte şi zig-zagate, duceau spre un loc de închinare pe un drum ştiut doar de către marele preot al tribului.
Această ipoteză este susţinută de un mit al populaţiei nativ-americană Tohono O’odham, mit conform căruia, zeul creator I’itoi, cel care a adus oamenii pe pământ din lumea subterană şi le-a dat o serie de legi pentru ca aceştia să rămână în echilibru cu lumea, locuieşte într-o peşteră chiar lângă vârful muntelui Baboquivari. Cei care intră în peşteră trebuie să aducă un cadou zeului pentru a fi siguri că vor mai putea ieşi din galeriile subterane.
I’itoi, este cunoscut drept „Omul din labirint” iar legenda este ilustrată cu un labirint radial la intrarea căruia este figurat un omuleţ.
Motivul labirintului, probabil nu cu sensul actual, apare încrustat pe străvechi obiecte descoperite în zona Dunării de Jos, dar labirinturi și simbolurile labirintice au fost date în epoca neolitică în regiuni precum Turcia, Egipt, Grecia, Marea Britanie sau India, dar labirintul apare şi în alte părţi ale lumii.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul „labirint” este legat de labrysul cunoscut drept simbol al regilor cretani dar cuvântul în sine este de origine lydiană desemnând un topor cu două tăişuri, simbol al puterii regale în vechile state orientale.
Din Anatolia labrysul a ajuns şi în Creta unde a fost adoptat şi aici drept simbol al puterii regale. Grecii au făcut cunoştinţă cu dublul topor prezent peste tot în palatul lui Minos din Knosos şi astfel „palatul cu dublu-topor”, adică „palatul cu labrys”, a dat termenul comun de „labirint”. Această ipoteză este întărită prin faptul că un labirint real nu a fost identificat de săpăturile arheologice efectuate la Knossos deşi în subteranele sale, palatul din Knossos prezintă o multitudine de camere mici legate prin coridoare înguste şi întortochiate folosite ca magazii de provizii, depozit pentru dările aduse de către supuşii regelui. Această imagine a născut mitul labirintului cretan şi legenda Minotaurului iar labirintul a devenit un simbol al Knossosului, prezent pe monedele cretane de mai târziu.
Labirintul cretan a devenit celebru datorită literaturii mitologice greceşti dar el nu a fost nici singurul, nici cel dintâi…
În cartea a doua a Istoriilor sale, scrisă între anii 450-420 î.e.n., Herodot descrie în Egipt, în apropiere de locul numit „Oraşul Crocodililor”, drept „labirint”, un complex de clădiri complicate fondat în jurul anilor 5.200 î.e.n., care par să-l fi uimit pe istoric mai mult decât vestitele piramide.
„Sunt aici douăsprezece curţi acoperite – şase cu faţa la nord şi şase îndreptate spre sud – cu porţi care dau dintr-o parte în alta. În interior, clădirea are două etaje şi conţine trei mii de camere, dintre care jumătate sunt subterane, iar cealaltă jumătate, suprapuse peste ele. Am fost luat prin camere de la etajul superior, aşa ca ceea ce spun despre ele este din propria mea observaţie, dar de cele subterane, pot vorbi numai din spusele însoţitorilor mei, pentru că egiptenii au refuzat să-mi dea voie să le văd, aşa cum mi-au spus ei ar conţine mormintele regilor care au construit labirintul, şi, de asemenea, mormintele crocodililor sacri. Camerele superioare, din contră, le-am putut vedea, şi este greu de crezut că ele sunt opera unor oameni; sunt treceri derutante şi complicate din cameră în cameră şi din curte în curte care mi-au produs o mirare fără margini, aşa am a trecut din curte în camere, din camere în galerii, din galerii alte camere şi de acolo în mai multe curţi. Acoperişul din fiecare cameră, curte şi galerie este, la fel ca şi pereţii clădirii, din piatră. Pereţii sunt acoperiţi cu figuri sculptate, şi fiecare curte este construită exclusiv din marmură albă şi înconjurată de o colonadă.”
Ruinele „labirintului” descris de către Herodot a fost descoperit la 18 km de piramida de la Hawara, în provincia Faioum. Se pare că acest complex de clădiri, probabil cel mai mare din tot Egiptul antic, a suferit de-a lungul timpului o serie de modificări. Cel mai vechi nume al unui faraon descoperit aici este cel al lui Amenemhat III (1860-1814 î.e.n.).
Diodorus Siculus, Strabo și Plinius fac şi ei referire la marele labirint egiptean, iar Diodor spune că Daedal, constructorul labirintului din Knossos, a fost atât de impresionat de acest monument în timpul călătoriei sale prin Egipt încât a decis să construiască un labirint pentru Minos în Creta pe același model.
Se crede că labirintul de la Hawara, ca orice complex de temple din Egipt, a reflectat Viața de Apoi. În structura pe care Strabon o asociază cu numărul nomelor din Egipt, au fost 42 de săli corespunzătoare celor 42 de judecători, care împreună cu zeii Osiris, Thoth, Anubis și Ma’at, decid soarta sufletului celui decedat la judecata finală din Sala Adevărului.
Prin urmare, labirintul ar fi putut să fie construit pentru iniţierea omului în drumul către Viaţa de Apoi, model descris de Textele piramidei, Textele sicrielor și Cartea egipteană a morților.
Dacă labirintul de la Hawara a fost unul fizic, în alte zone ale lumii el apare ca un simbol săpat în stâncă. Unul dintre cele mai vechi labirinturi de acest gen se găseşte în India, lângă micul sat Pansaimol din provincia Goa. Desenul labirintului este unul dintre cele 140 de gravuri care prezintă ființe umane, diferite varietăți de bovine, elefanți, cerbi şi alte animale, alături de motive geometrice şi abstracte. Datarea acestor petroglife este destul de dificilă, astfel se explică faptul că ele sunt plasate de către unii cercetători în perioada 8000 – 6000 î.e.n. iar de către cei mai sceptici, între anii 2500 – 1500 î.e.n.
Acesta nu este singurul labirint din India. Alte exemplare au fost identificate în peşterile din nordul Indiei şi pe un dolmen-mormânt din munţii Nilgiri, dar şi acestea sunt greu de datat cu acurateţe. Totuşi, mai târziu, labirinturile apar în manuscrise şi în textele tantrice ulterioare secolului al XVII-lea î.e.n., unde sunt adesea numite „Chakravyuha”, cu referire la bătălia de la Kurukshetra, descrisă în vechiul poem epic Mahabharata.
Revenind la labirinturile gravate pe pietre şi pereţi de stâncă, să trecem în revistă unele dintre cele mai vechi exemplare de acest gen, care se găsesc în zona Galicia din nord-vestul Spaniei, apoi cele de la Val Camonica, Sardinia şi din nordul Africii.
Şi labirinturile incizate din Marea Britanie, în special cele din Rocky Valley (Cronwall). se bucură de faima vechimii lor deşi datarea acestora este incertă. Prin asemănările cu labirinturile din Galicia se presupune că au fost realizate în perioada 1800-1400 î.e.n., dar avându-se în vedere adâncimea şanţurilor, care ar necesita unelte metalice, s-a sugerat o perioadă mai apropiată, adică anii 500 î.e.n. și 200 e.n.
Labirinturile incizate au fost apoi materializate şi figurate pe sol. Astfel de labirinturi se găsesc în mai multe zone din lume, dar cu precădere în nordul european. Dintre acestea, probabil că cel mai incitant caz este cel al labirinturilor din insulele ruseşti Solovetsky, pe care au fost identificate 35 de labirinturi vechi de aproximativ 2500 de ani, numite în limbaj local „vavilioane” sau „babiloane”. Numai în insula Balșoi Zayatsky sunt un grup de 13 sau 14 labirinturi de diferite dimensiuni.
Excavările de aici au găsit între bolovani şi oase umane. Cea mai plauzibilă ipoteză este aceea că formaţiunile au simbolizat o graniţă între această lume și lumea interlopă, au avut o legătură cu un ritual care ar ajuta sufletele morţilor în călătoria spre Lumea de Apoi. De fapt, la această concluzie ajunsese şi Strabon în legătură cu labirintul egiptean de la Hawara…
lasă un comentariu, scrie-ne părerea ta.