Arborele sacru este un concept mitic născut în vechile societăţi agricole sub forma „arborelui vieţii” ca un simbol al regenerării ciclice a naturii. Cu trecerea timpului şi dezvoltarea gândirii mitice a oamenilor, „arborele vieţii” a evoluat şi şi-a îmbogăţit semnificaţiile, născând concepte noi, pomi ai ai cunoaşterii, ai morţii, ai abundenţei, a născut conceptul de coloană a cerului, axa lumii, toate înfăţişate în forme din ce în ce mai complexe.

În momentul apariţiei sale, arborele vieţii a fost legat intrinsec de Zeiţa Pământului dătătoare de viaţă, a fost un simbol al regenerării şi fertilităţii regăsit ca atare figurat pe reprezentări ale zeiţei. Cea mai veche reprezentare de acest gen este „Marea Zeiţă” de la Mal´ta (Siberia), o reprezentare regăsită aproape neschimbată 15.000 de ani mai târziu.

În nordul Italiei a fost descoperită o reprezentare similară a unei zeiţe neolitice, care are în jurul gâtului forma lunii crescent iar pe corpul ei apare figurat simbolul fertilităţii. Pomul vieţii a devenit un arbore sacru, un apanaj al zeilor. La Dodona, Geea – zeiţa pământului, apoi  Zeus era invocat în stejarul său sacru. În Roma antică, Jupiter a fost iniţial venerat în forma unui stejar măreţ care a crescut pe Capitoliu. Artemis era considerată în Arcadia zeiţă a nucului şi a cedrului, iar cultul ei s-a dezvoltat din obiceiul primitiv de a atârna de copac o mască sau o imagine a spiritului vegetaţiei. Emblema lui Apollo a fost laurul. Participanţii la rituri trebuiau să poarte fiecare o cunună de lauri pe cap şi o creangă în mână. Arborele Afroditei a fost mirtul, care avea puterea de a crea şi perpetua dragostea, fiind folosit la căsătorii. Atena îşi avea şi ea arborele său special, măslinul.

În zona carpatică, „arborele vieţii şi al morţii” a fost bradul. Veşnic verde, prin forma sa el putea fi conceput ca o scară a universului, dar şi arbore al vieţii. Astfel bradul este nelipsit din ritualurile vechi românești legate de naștere, căsătorie și moarte. Mitologia română consemnează şi „biserica de brazi”…

În spaţiul tracic au fost identificate o serie de stele cu caracter mortuar, care pun în valoare un personaj călare, cunoscut drept „Cavalerul Trac”. În Dobrogea s-au găsit şapte monumente de acest gen, datate în sec.I-II e.n., care alături de cavaler, au reprezentat pe ele un copac pe care se încolăceşte un şarpe. Stelele sunt legate de cultul morţii şi al morţilor. Imaginea în ansamblul ei prezintă „copacul vieţii” păzit de şarpele zeiţei pământului, iar calul este „vehiculul” către Lumea de Apoi…

În Egiptul antic motivul arborelui sacru este prezent într-o serie de legende. Una dintre ele spune că perechea Isis şi Osiris a apărut din „acacia”, un salcâm specific egiptean. Copacul va fi considerat de către egipteni drept „un copac în care sunt închise viaţa şi moartea”. O cunună din spini de acacia a fost pusă pe capul lui Iisus, chiar dacă această plantă nu creştea în Palestina… Acesta este adevăratul simbolism al „cununi de spini”, cunoscut de către iniţiaţii timpului. Un mit care prezintă uciderea lui Osiris spune că sicriul acestuia a fost îngropat la baza unui copac de tamarix, arbore mereu verde, care astfel devine sacru. Tot sacru este considerat şi pomul „sycamore”, smochinul blestemat de către Iisus, care în Egipt semnifica „pragul dintre viaţă şi moarte”, o legătură între cele două lumi.

Este posibil ca o serie de „arbori sacri” să-şi fi căpătat acest statut pentru că puteau asigura o „legătură” cu zeii…

Acacia conţine un număr de compuşi organici dintre care o bună parte au efecte narcotice pentru om. Fiertura din frunze, tulpini sau rădăcini, cu efecte halucinogene, a fost folosită în ceremonii religioase.

Celţii aveau în centru adoraţiei stejarul, rege al pădurilor care găzduia vâscul, plantă cu efecte medicale dar şi haucinogene. Aceste efecte halucinogene ale unor plante le-a conferit acestora un statut magic. Un exemplu este cultul mătrăgunii în folclorul românesc.

Cazul nu este singular. La populaţia evenki din Siberia Centrală, este semnalată folosirea ciupercii „Pălăria şarpelui”, pentru a „comunica cu zeul”, pentru a „urca la zeu”. Ciuperca este puternic otrăvitoare dar utilizată într-o anumită proporţie, ea are efecte halucinogene.

La vechii greci este semnalată băutura sacră Kykeon, compusă din apă, orz şi „ierburi”, care era utilizată în cadrul Misterelor eleusine. La populaţiile africane este cunoscută băutura preparată din planta iboga, care stimulează sistemul nervos central când este consumată în cantităţi mici şi provoacă viziuni atunci când se depăşeşte o anumită doză. Din mitologia indiană vine Soma, băutura zeilor. Băutura este şi ea preparată din plante cu efecte halucinogene. De fapt, în practicile religioase s-au folosit o serie întreagă de astfel de lichide magice. Până la urmă şi vinul împărtăşaniei, „Sângele lui Hristos” face parte din această categorie…

În alte mitologii, arborele sacru este unul pur simbolic. În mitologia chineză, „arborele vieţii” era un piersic ceresc. Fructele acestuia, se coc o dată la 6.000 de ani, şi confereau nemurirea. În situl arheologic de la Sanxingdui au fost descoperiţi trei arbori din bronz, dataţi în anii 1.900 î.e.n., dintre care unul are 4 metri înălţime. Baza acestora este păzită de câte un dragon. Un alt arbore, provenit din aceiaşi zonă, datat însă din perioada dinastiei Han (25 – 220 e.n.), are la bază un dragon înaripat, iar frunzele sunt reprezentate sub formă de monezi şi oameni. În vârf se găseşte o pasăre Phoenix şi Soarele.

În religia nordicilor, „copacul vieţii” cunoscut sub numele de Yggdrasil. El este unul arbore cosmic, o viziune asupra lumii şi universului.

Arborele sacru apare deseori reprezentat alături de divinităţi pe sigiliile sumeriene. Cum aceste imagini acoperă o lungă perioadă de timp, pe ele se pot sesiza diversele funcţii pe care le poate avea acesta, de la simplu atribut al zeului, la cel de pom al vieţii şi mai apoi la un pom-palmier încărcat cu fructele cunoaşterii pe care divinităţile le oferă oamenilor.

Biblia a preluat motivul mesopotamian al arborelui sacru şi l-a „plantat” în grădina Edenului, însă l-a dedublat în pomul vieţii şi cel al cunoaşterii. Spre deosebire de mitologia mesopotamiană, cel de al doilea a devenit motiv de discordie între zeu şi oameni. Chiar dacă Dumnezeu interzice oamenilor accesul spre fructul cunoaşterii, acesta, în forma prezentată pe tăbliţele mesopotamiene, apare în ritualurile şi arta creştină.

Petăbliţele mesopotamiene apar acei apkallu nume care înseamnă „înţelept”, reprezentaţi în câteva tipologii. Cu o mână, ei dau oamenilor „cunoaşterea” sub forma unui fruct numit în genere „con de pin”, iar în cealaltă mână poartă o găleată.

Sf. Justin Martirul şi Filosoful spune următoarele: „În misterele lui Mithra, în slujbele ce se săvârşesc cu prilejul iniţierii cuiva i se pune înainte pâine şi un pahar de apă însoţite de unele formule.” (Sf. Justin Martirul, Apologia I, LXVI). Aceiaşi imagine o avem în ritualul creştin al euharistiei sau împărtăşaniei, doar că apa este înlocuită cu vin.

Interesantă este şi călătoria „conului de pin” de pe tăbliţele mesopotamiene până în curtea Vaticanului. Cunoscut din mitologia mesopotamiană, simbolul apare în 1224 î.e.n. pe „Toiagul lui Osiris”, apoi prin anii 450 î.e.n. îl regăsim pe thirsul lui Dionysus şi ceva mai târziu al zeului roman Bacchus. În primele două secole ale erei noastre, conul de pin apare pe „Mâna lui Sabazios”, apoi simbolul este preluat de iconografia creştină şi în final, poposeşte la Vatican sub forma unui con gigantic de pin, sculptat în bronz. Se pare că sculptura ar fi fost luată din faţa templului zeiței Isis unde simboliza prosperitatea, fertilitatea şi bucuria de a trăi. Asta ar putea fi o scuză, dacă conul de pin nu ar fi fost adăugat thirsului papal sau dacă nu ar apărea şi în faţa altor biserici creştine. Cunoscând înţelesul simbolului, el a fost adoptat şi de către organizaţiile oculte.

„Pomul cunoaşterii” din Edenul biblic îşi are corespondent şi în budism unde apare sub forma „Arborelui Bodhi”, cel sub care, după 49 de zile de meditaţie, Buddha a căpătat iluminarea, adică „cunoaşterea binelui şi al răului”. În budism, arborele iluminării ocupă o poziţie centrală. Povestea iluminării lui Buddha este completată de şarpele Mucalinda, cel care l-a protejat pe Gautama Buddha după iluminare. Probabil că povestea budistă şi frecventa apariţie a şarpelui, ca simbol al zeiţei pământului, alături de arborele vieţii, au influenţat povestea biblică a pomului cunoaşterii din Eden.

Facebook Comentariu
Distribuire
https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/5.1.8.2-Toiagul-lui-Osiris-copertă.jpg?fit=377%2C436https://i0.wp.com/liber-cugetatori.ro/wp-content/uploads/2019/01/5.1.8.2-Toiagul-lui-Osiris-copertă.jpg?resize=150%2C150Raduistoria religiilormitologiiArborele sacru este un concept mitic născut în vechile societăţi agricole sub forma „arborelui vieţii” ca un simbol al regenerării ciclice a naturii. Cu trecerea timpului şi dezvoltarea gândirii mitice a oamenilor, „arborele vieţii” a evoluat şi şi-a îmbogăţit semnificaţiile, născând concepte noi, pomi ai ai cunoaşterii, ai morţii,...Pentru cei care știu să gândească singuri